Mihai, aşteptăm de cinci ani. Cinci. Doctorii zic că nu vom avea copii. Şi totuaici
Uite, Mihai! rămân îngheţată lângă poarta de lemn, incapabilă să credă ce văd.
Bărbatul păşeşte stângaci prin prag, încovoiat sub greutatea unui găleată cu peşte. Răcoarea dimineţii din iulie pătrunde până în oase, dar ceea ce zăresc pe bancă îmi face să uit de frig.
Ce e acolo? pune Mihai găleata şi se apropie de mine.
Pe o bancă veche de lângă gard stătea un coș împletit. Înăuntru, învelit întro şerveţică decolorită, zăcea un bebeluş.
Ochii lui căprui, imens de mari, mă priveau fără teamă, fără curiozitate, doar… priveau.
Doamne, suflă Mihai, de unde a apărut?.
Îl mângâi uşor pe părul său închis. Copilul nu se mişcă, nu plânge doar clipeşte.
În micul său pumniţel strângea o coală de hârtie. Deschid cu degetele tremurate şi citesc notiţa:
Vă rog, ajutaţi-l. Nu pot. Scuzaţi-mă.
Trebuie să sunăm la poliție, zice Mihai, scărpinânduşi capul. Şi să anunţăm primăria.
Dar eu deja ţin copilul în braţe, îl strâng la piept. De el miroase praful drumurilor şi părul nespălat. Salopeta îi e uzată, dar curată.
Ana, spune Mihai cu îngrijorare, nul putem lua aşa.
Putem, îi răspund cu privirea aşezată pe el. Mihai, aşteptăm cinci ani. Cinci. Doctorii zic că nu vom avea copii. Şi totuaici
Dar legile, actele părinţii ar putea apărea, contrazice el.
Eu clatin: nu vor apărea. Simt că nu se vor.
Copilaşul zâmbeşte brusc larg, parcă înţelegând dialogul nostru. Şi aşa, prin cunoştinţe, obţinem tutela şi actele. 1993 a fost un an dificil.
În săptămâna următoare observăm lucruri ciudate. Băiatul, pe care lam numit Ilie, nu reacţionează la sunete. La început credeam că e doar gânditor, concentrat.
Dar când tractorul vecin începe să bâzâie sub ferestre, iar Ilie nici măcar nu se mişcă, inima îmi strânge.
Mihai, nuauz, şoptesc seara, punândul în leagul vechi pe care mil dăduse nepotul.
Mihai priveşte focul din sobă o clipă, apoi oftă: Mergem la doctor în Iaşi, la domnul Nicolae Popescu.
Doctorul îl examinează pe Ilie şi ridică mâinile: Surditatea e congenitală, completă. La operaţie nu speraţi, nu e cazul.
Plâng tot drumul spre casă. Mihai stă tăcut, strângând volanul până ise albesc oasele de la degete. Seară, când Ilie adoarme, scoate o sticlă din dulap.
Ana, poate nu ar trebui
Nu, varsă jumătate de pahar şi îl înghite dintro singură gură. Nul vom da.
Pe cine?
Pe al lui. Niciunde nul vom da, spune el hotărât. Ne vom descurca noi.
Dar cum? Cum îl învăţaţi? Cum
Mihai mă întrerupe cu un gest:
Dacă trebuie, vei învăţa. Tu eşti profesoară. Vei găsi o cale.
În noaptea aceea nu închid ochii. Stau privind tavanul şi mă întreb:
Cum să învăţ un copil ce nu aude? Cum să-i dau tot ce-i trebuie?
Şi dimineaţa îmi vine revelaţia: are ochi, mâini, inimă. Deci are tot ce-i trebuie.
A doua zi iau un caiet şi încep să schiţez un plan. Caut cărţi, inventez metode de învăţare fără sunet. De-atunci viaţa noastră sa schimbat pentru totdeauna.
În toamnă Ilie împlineşte zece ani. Stă la fereastră şi desenează floareasoarelui. În albumul său nu sunt doar flori dansează, se învârt întrun bal al lor.
Mihai, priveşte, ating mâna lui intrând în încăpere.
Din nou galben. Azi e fericit.
Prin aceşti ani am învăţat să ne înţelegem. Mai întâi am pus la cale dactilologia alfabetul cu degete, apoi limbajul semnelor.
Mihai a învăţat încet, dar cuvintele esenţiale fiul, te iubesc, mândrie le ştie de mult.
Şcolile pentru copii ca el nu existau, așa că eu îi predau eu. A citit repede: alfabet, silabe, cuvinte. A numărat şi mai repede.
Dar cel mai important era să picteze. Oriunde găsea o suprafaţă, îşi puneau mâna pe ea. Mai întâi pe sticla aburită. Apoi pe tablă, pe care Mihai o făcuse special pentru el, apoi cu culori pe hârtie şi pe pânză.
Culorile le comandam din oraş prin poştă, economizând pentru ca băiatul să aibă materiale bune.
Din nou năstruşelul tău zăcămăie ceva? chicoti vecinul Ştefan, căutând prin gard. Cei face el acolo?
Mihai ridică privirea de la grădină:
Şi tu, Ştefane, cu ceţi umpli timpul? În afară de a vorbi cu limbata?
Între săteni nu a fost uşor. Nu ne înţelegeau. Îl tachinau pe Ilie, îl numeau mut. Mai ales copiii.
Întro zi sa întors acasă cu o cămaşă sfâşiată şi o zgârietură pe obraz. În tăcere mia arătat cine ia făcut Kosta, fiul primarului satului.
Plâng, curând rănile, iar Ilie şterge lacrimile mele cu degetele şi zâmbeşte: nu e nevoie să îţi faci griji.
Seară Mihai pleacă, se întoarce târziu, nu spune nimic, dar sub ochi are un vânătă. De atunci nimeni nul mai atinge pe Ilie.
Picturile lui devin, în adolescenţă, un stil unic, parcă venit din altă lume. El pictează un tăcere plină de adâncime, ce tăie respiraţia. Fiecare perete al casei noastre e acoperit de lucrările lui.
Întro zi vine o comisie de la dirgenţie să verifice cum predau acasă. O doamnă în vârstă, cu faţa severă, intră, vede tablourile şi rămâne fără cuvinte.
Cine lea făcut? întreabă şoptit.
Fiul meu, răspund cu mândrie.
Trebuie să le arătaţi specialiştilor, îşi scoate ochelarii. Are un dar adevărat.
Dar ne temeam. Lumea din afara satului părea enormă și periculoasă pentru Ilie. Cum ar fi să fie acolo fără noi, fără semne şi gesturi?
Hai să mergem, insistam, strângândui lucrurile. E târgul de pictori din judeţ. Trebuie săşi arate lucrările.
Ilie avea deja şaptesprezece ani. Înalt, slab, cu degete lungi şi o privire atentă, parcă observa totul. Nu a refuzat, a ştiut că nu avea rost să discute.
La târg, lucrările lui erau așezate în cel mai îndepărtat colţ. Cinci picturi mici câmpuri, păsări, mâini ce ţin soarele. Oamenii treceau, aruncau priviri, dar nu se opreau.
Apoi a apărut o femeie cenuşie, cu spatele drept şi privirea pătrunzătoare. A stat mult în faţa picturilor, nemișcată. Însă apoi sa întors brusc spre mine:
Sunt lucrările dumneavoastră?
Ale fiului meu, am încuviinţat, arătând spre Ilie care stătea lângă mine, cu braţele încrucișate pe piept.
Nuaude? a întrebat, observând dialogul nostru prin semne.
Da, din naştere.
Ea a încuviinţat:
Mă numesc Violeta Andrei, vin de la galeria de artă din Chișinău. Această pictură a luat o gură de aer, contemplând cea mai mică scenă cu un apus de soare peste un câmp. Are ceva ce mulţi artişti caută ani de zile. Vreau să o cumpăr.
Ilie a rămas nemișcat, privind în ochii mei, în timp ce eu traduceam cu gesturi greoaie. Degetele i sau cutremurat, în ochi a strălucit neîncrederea.
Serios nuvă gândiţi să o vindeţi? vocea ei avea tăria unui profesionist al artei.
No am rămas blocată, sângele mia încălzit obrajii. Nu am gândit niciodată la vânzare. E sufletul lui pe pânză.
A scos un portofel din piele şi, fără a negocia, a stipulat suma aceea pe care Mihai o strâsgăra în atelierul său de tâmplărie în şase luni.
Săptămâna următoare sa întors. A luat a doua pictură cu mâinile ce ţin soarele dimineţii.
În mijlocul toamnei poştalul a adus un plic:
În lucrările fiului dumneavoastră se regăseşte o sinceritate rară, o înţelegere a profunzimii fără cuvinte. Exact asta caută colecătorii adevăraţi.
Capitala ne-a întâmpinat cu străzi cenuşii şi priviri reci. Galeria era o încăpere modestă, întro clădire veche de la marginea oraşului. Dar zilnic veneau oameni cu ochi curioşi.
Ei cercetau tablourile, discutau compoziţia, culorile. Ilie sta la distanţă, urmărind mişcarea buzelor, gesturile. Deşi nu auzea cu urechile, expresiile feţei vorbeau de la sine: se întâmpla ceva special.
Apoi au început burse, stagii, articole în reviste. Lau poreclit Artistul tăcerii. Lucrările lui strigăte mute ale sufletului au atins inimile fiecărui privitor.
Au trecut trei ani. Mihai nu a putut să-şi ţină lacrimile, în timp cel însoţea pe fiu la expoziţia personală. Eu încercam să mă ţin, dar în interior totul zguduia.
Băiatul nostru era adult, departe de noi. Dar sa întors. Întro zi însorită a apărut la poartă cu un buchet de flori de câmp. Nea îmbrăţiat, nea luat de mâini şi a condus prin sat, trecut de priviri curioase, spre un câmp îndepărtat.
Acolo stătea o casă. Nouă, albă, cu balcon şi ferestre enorme. Satul se întreba cine e bogatul ce construieşte acolo, dar nimeni nu ştia proprietarul.
Cea asta? şoptisem, neputând să credem ochilor.
Ilie a zâmbit şi a scos cheile. Înăuntru erau camere mari, atelier, rafturi de cărţi, mobilă nouă.
Fiule, a exclamat Mihai, uimit, e casa ta?
Ilie a clătinat din cap, făcând semne: A noastră. A voastră şi a mea.
Apoi ne-a scos în curte, unde pe peretele casei atârna o pictură uriaşă: un coș la poarta, o femeie cu faţa radiantă ce ţine copilul, iar deasupra, în semne, scrisul Mulţumesc, mamă. Am rămas fără mişcare. Lacrimile miau curgerea pe obraji, dar nu leam şters.
Mihai, mereu reţinut, a făcut un pas înainte şi la îmbrăţişat strâns pe fiu, încât Ilie abia respira.
Ilie ia răspuns în acelaşi fel, apoi mia întins mâna. Aşa că am stat trei, în mijlocul câmpului, lângă casa nouă.
Astăzi picturile lui Ilie împodobesc cele mai renumite galerii ale lumii. El a înfiinţat o şcoală pentru copii surzi în centrul judeţului şi finanţează programe de sprijin.
Satul e mândru de el al nostru Ilie, care ascultă cu inima. Şi noi, Mihai şi eu, locuim în aceeaşi casă albă. În fiecare dimineaţă ies pe verandă cu o ceaşcă de ceai şi privesc tabloul de pe perete.
Mă întreb uneori cear fi fost dacă nu am ieşit în acea dimineaţă de iulie? Dacă nu lam fi văzut? Dacă aş fi fugit de frică?
Ilie trăieşte acum în oraş, întrun apartament mare, dar vine în fiecare weekend acasă. Îmi ştie braţele şi toate îndoielile dispar.
Nuvao săi aud vocea. Dar ştie fiecare cuvânt. Nuvao săi aud muzica, dar îşi creează a sa din vopsele şi liniiÎn fiecare noapte, când stelele se aprind pe cerul de deasupra, Ilie îşi lasă mâna să se odihnească pe inimile noastre, ştiind că tăcerea lui e cel mai frumos cântec al lumii.
