Ancuțică! Unde ești?! Hai, lasă-mă să te prind! Nu mai trebuie să te întorci acasă! Mai auzit?! Nu te voi lăsa!
Fetițamică deaproape cinci ani, ascunsă în desișul de urzici lângă gardul unei căsuțe de la sat, stătea pe pământul încălzit de soare, își închidea urechile cu palmele și mormăița ceva în șoaptă.
Să mă cheme!
Ancuța nu aude!
Ar fi fost perfect să poată să închidă și ochii și să nu vadă femeia frumoasă, cu forme pline, ce stătea pe treapta casei bunicii! Dar nu poate! Pentru că dacă nu, femeia ar găsi anume pe Ancuță. Așa sa întâmplat și odată. Atunci Ancuță sa ascuns în spatele căruciorului lui Răzvan și a stat tăcuttăcut, atât de tăcut încât a adormit. Sa trezit dintrodată când a primit o lovitură grea pe fund, apoi a fost trasă de ureche, iar Ancuță a început să se teamă săl atingă pe acela din nou. Cum a durut!
Femeia frumoasă nu e mama lui Ancuță. E mătușa Ilinca. Sora mamei. Ilinca nu o iubește pe Ancuță pentru că, spune ea, e o copilă fără tată. Ce înseamnă asta? Ancuță nu ştie încă, dar bănuiește. Întreabă pe Ionel, vecinul. Ionel are deja unsprezece ani și ştie mult mai multe decât ea. El îi spune că înseamnă că Ancuță nu-i aparţine nimic. Nu are tată, nu are mamă. Are doar mătușă și bunica bătrână. Bunica moare curând și, atunci, mătușa ar vrea să o ia, dar nu vrea deloc. Are destui copii proprii. Așa a spus.
Pentru ce astfel de pedeapsă?! Mamă! Ce taci? Ești tu! Ai crescut pe Nicoleta, iar acum ce fac? Apartamentul meu nu e de cauciuc! Ne strivim ca sardinele în borcan! Eu, soțul, doi copii și soacra! Totul în două camere! Unde să o pun?! Pentru ce?
Nu poţi săți tratezi așa, Ilinca! Ești apropiată!
Nu e a mea! Nam cerut să nasc! Iar Nicoleta ia spus că cu iubitul ei nu va avea nimic! Cât de dreaptă am fost?! Desigur! Nicoleta nu e, și el a dispărut ca un dușman înainte de zori!
Copilul nu are vină?
Nare vină! Este o povară Nu pot, mamă, înţelegi? Nu am forță! Cei faci pe cei din jur Nu poţi săte încreţi în ei! Mă lovesc, încerc să strâng o monedă în plus, dar tot e în zadar! Ori sparg un geam la şcoală, ori cer o pereche de blugi noi De unde săi iau banii? Ştiţi pe cine? E milioană! Tatăl nui dă nici un ban! Primeşte salariul și tot se lăţâie! Eu, mă străduiesc sănvăd niciun leu! Iar el nui pasă! Lucrez de două ori, el odihnește o singură dată, sărmanul! Iar treabal nuo face pentru căl loveşti pe pământ! Se adunăi cul alătură la plafon şi toată ziua bâzâie, până când şeful nui va da un ciupit! Atuncil vor scormoni puţin. Şiși vor spune Bine. Cum să trăieşti, mamă?!
Îmi pare rău, copilă, nu pot săţi dau ajutor Dar săl trimiţi pe copil la orfelinat, în mijlocul celor vii, e păcat!
Păcatul nu e al meu, mamă!
Cine ar discuta?
Nuo pot iubi, înţelegi tu sau nu?!
Hai! Cel puţin să fie în familie! Ruşinos O, Ilinca Nu ai spus că ar fi mai uşor să trăieşti dacă ai fi iubit? Aşa că şi ea vrea să fie iubită Suflet viu
Sufletul Sufletul nu se hrăneşte cu poveşti de dragoste dacă e viu! Ori îl va cere. De unde săi ia? Nu poţi săspui? Şi nu vorbi prea mult despre iubire! Timpul acela când am avut nevoie de el a trecut! Destul! Copila a crescut A învăţat
Ancuță nu a înţeles nici jumătate din acea discuţie pe care o asculta, ascunsă sub patul bunicii, dar a reţinut aproape tot. Educatoarele din grădiniţă o lăudau mereu. Spuneau că are o memorie bună. Aşa că Ancuță încearcă să asculte cu atenţie şi apoi poate să repete totul, cuvânt cu cuvânt!
Ancuțică! Cât de mult să te strigi?! Dacă nu apari, vei adormi flămândă! mătușa Ilinca reapărea pe treapta casei, dar doar pentru o clipă.
Bunica din nou se simţea rău, iar gemeaua ei ajungea până la Ancuță, chiar şi din ascunzătoarea ei, departe de gard şi urzici.
Fii flămândă! Cel puţin nu vei fi bătută! ştie Ancuță de ce a fost nevoie mătuşii. În dimineaţă, Ilinca ia cerut să spele jumătate de podea şi treptele de pe treaptă. Ancuță a uitat. A început să se joace. Ionel ia dăruit o maşinuţă roşie, dar fără o roată. Ancuţă a fost fericită! Avea puţine jucării: o păpuşă veche, Maruşka, la care bunica îi cusase o rochiţă din şerveţelul de ţânţar, încă neplânsă; un iepuraş gri cu un singur ochi pe care îl iubea mai mult decât pe orice altceva; şi brăţările mama îi dăduse, albastre, ca nişte mărgele de zăpadă. Bunica spunea că în ziua de târg nu valorează nimic, dar Ancuţa nu se gândea la preţ. Aşeză şiragurile de mărgele pe treapta casei, şi acolo erau marea, munţii şi dragonul, ca în cartea pe care nu avea voie să o ia de pe raft. Bunica interzicea! Spunea că Ancuţa ar putea săo rupă.
Asta era nedrept! Ancuţa nu rupe niciodată cărţi! Îi plăceau! Chiar şi cele fără ilustraţii. Încă nu ştie toate literele, dar a învăţat deja trei. Când le vede în rânduri pe cărţi, se bucură. Dacă le recunoaşte, va învăţa şi pe altele, dacă se va strădui puţin.
Seara se așternea peste curte cu un văl subţire de întuneric umed. Țânţarii zumzăiau lângă ureche, iar Ancuţa oftă. Era timpul să plece. Poate nu vor da mâncare, dar mătușa Ilinca se mişca deja pe la curte, terminând treburile, aşadar era obosită. În curând, nu-i va mai rămâne forţă pentru Ancuţă. O să o certe puţin şi totul va fi sfârşit.
Ancuţa se ridică din ascunzătoarea ei şi păşeşte spre treapta casei. Acolo, pe treaptă, şedea deja mătuşa Ilinca, cu faţa posomorâtă.
Ai apărut? Vaiul meu De unde ai ieşit tu, murdară? Intră în casă!
Ancuţa expiră. Nu o vor certa azi. Chiar şi adulţii obosesc de strigăte. Poate merge la bunică, să se sprijine cu obrajul pe mâna ei uscată, fierbinte, şi să aşteţe un pic. Durerea se va risipi, iar bunica va păţi un moment milă pentru Ancuţă. Asta e tot ce contează în ziua asta. Un sărut uşor, un şoaptă şi cuvinte
Te iubesc, micuţa mea! Te iubesc
Nimeni altul nu ia mai spus aşa de mult. Mama nu a reuşit, iar mătuşa Ilinca parcă nu ştia să o facă. Ancuţa a auzit uneori că Ilinca o învinovăşte pe bunică că îi spune cuvinte mici, dar nu-i spune niciodată draga mea fiică.
Ancuţa nu o crede. Nu poate fi aşa. Doar adulţii sunt ciudaţi. Ei ţin minte relele, iar pe cele bune le uită. Ancuţa a întrebat odată de ce Ilinca face aşa. E ca să scuiţi o răniţă. Trageţi stratul, iar durerea revine. Şi tot se repete până când vindecă complet Dar dacă şchiţi mereu, rămâne cicatricea. De ce să o faci? Pentru că mâinile ne curg! Aşa spune bunica, şi o mustră pe Ancuţa când face aşa. Cum e să nu iubeşti, atunci ce doare? Sufletul? Bunica spunea aşa. Cealţii doare în suflet, că vrea să-l zgârie din nou şi din nou? Şi tot este ciudat
Dacă ar întreba pe Ancuţă, ar spune adulţilor ce trebuie să facă ca toţi să fie fericiţi. Să spună bunicii: Te iubesc!, şi să o ierte, căci ea o iubeşte seara. E așa de simplu! Să înţelegi! Şi să îi permită Illică săo facă. Ilinca e puternică! Şi foarte deşteaptă! Dar Ancuţa o simte milă Pentru că, din ce spune Ilinca, nimeni nuo iubeşte Şi niciodată nu a iubit. Adevărat, nu e nimeni. Dar nu ar plânge în pijamă noaptea dacă ar fi iubită! Ancuţa ştie. Pentru că şi ea plânge Ştie că, dacă bunica nu va mai fi, şi ea nu va avea pe cine să o iubească
Bunica îi mângâie capul, rosteşte cuvintele și o lasă să plece.
Dute, copilă! E timpul să dormi!
Ancuţa sa obișnuit să o asculte. Se întoarce şi pleacă, fără să observe cum bunica îi marchează spatele cu un sărut tăcut.
Simte o sete mare şi se strecoară în bucătărie, căutând dacă Ilinca este acolo.
Ce vrei?
Apă
Multă apă pentru tine oftează mătuşa, aşezând un pahar cu lapte şi o farfurie cu piure de cartofi şi o bucată mare de pâine. Mănâncă! Am încălzit apa. O să fac pe mamă curată, apoi pe tine. Murdară, ca o vrăjitoare!
Ilinca, trecând pe lângă Ancuţă, o mângâie din întâmplare pe cap, şi atunci Ancuţa face ceea ce a visat de mult. Sari de pe scaun şi se închide în braţele picioarelor Ilincăi, fără să poată săle atinge pe sus.
Ceți faci? Ilinca, speriată, o împinge înapoi. Ce?
Te voi iubi, dacă nimeni nu vrea Pot?
Întrebarea rămâne fără răspuns. Ilinca începe să plângă şi fuge din cameră, împingânduo pe Ancuţă. Dar Ancuţa ştie că nu e grav. Poate să mănânce liniştită şi să bea laptele. Ilinca plânge, se linișteşte, dar durerea nu dispare complet. Ancuţa ştie totuşi că, chiar şi puţin, este bine. Pentru că ceasul lângă bunică se întinde, iar ea poate să gândească la lucruri frumoase în loc de rele. Poate şi Ilinca va găsi un fir de lumină. Când cineva se gândeşte la bine, viaţa devine mai uşoară, chiar dacă altcineva te răneşte.
Ilinca revine în bucătărie, umple un bol cu apă caldă şi spală pe Ancuţă. O spală în linişte, fără să țipe. Freacă cu o buretiţă, uşor, nu ca de obicei.
Dute! Culcăte. E târziu!
Un ordin scurt, şi Ancuţa expiră. Poate să se întoarcă în micuţa cameră, unde aşteaptă patul, să se pună sub o pătură uşoară, să se ascundă cu capul înăuntru şi să vorbească încetîncet cu mama. Ancuţa îi vorbeşte în fiecare seară. Mică poveste despre tot. Bunica spunea că e bine. Şi mama o auzea. Aşa că Ancuţa îi povesteşte. Astăzi, să zicem, trebuie să-i spună Ilincăi despre cum a curăţat treptele dimineaţa, așa cum ia cerut. Îi place să pună ordine. Doar că uneori uita.
Dar dimineaţa nu reuşeşte să facă nimic. Deşi, foarte de bună dimineaţă, Ilinca o trezeşte cu un sărut ciudat, o aruncă afară din casă, iar vecina bunicii o aşteaptă.
Să stea aici un pic. Nu are rost săşi facă griji aici
Poţi săte desparţi?
Nu? Până nuo vezi, îşi va aminti că e vie. E încă mică
Şi bine. O să-i dau de mâncare, apoi voi veni să ajut.
Mulţumesc
După câteva zile, Ancuţa merge cu Ilinca cu autobuzul spre oraş. Nu se va mai întoarce la casa bunicii. O vor vinde în anul următor, şi Ilinca îi va spune că acum e fiica ei, oficial. Cuvântul nu il este cunoscut, dar îi place cum sună. Îi place, de asemenea, că Ilinca îi permite să ia cu ea în oraş vechiul iepuraş pe care bunica il dăduse cândva, cu un an în urmă. Nul mai ţine minte, crede că a fost dintotdeauna cu un singur ochi, cu ureche înţesată. De fapt, acum urechea nu e ruptă; Ilinca a cusut-o. A vrut să coase şi ochiul, dar nu a găsit nasturul potrivit. A spus că o va face maiA spus că o va face mai curând, iar Ancuța, cu ochii încă umezi, își închise sufletul în speranța unei îmbrățișări care să nu se sfârșească niciodată.
