Lenuța Popa stătea nemișcată cu micuțele greble în mână, iar degetele i se lărgeau de reflex, ca și cum ar fi vrut să prindă aerul de șoc. Un instrument de lemn cu un sunet blând căzu poc pe pământul uscat, crăpat de căldura verii. Abia își ridicase sprâncenele să exerseze un oftat, deodată un glas se aude în spatele ei, aspru ca scârțâitul unui stejar bătrân, dar cu o încredere de atât de tare încât un fior rece îi străbătu spatele.
Pe gazonul tău nu crește nimic, drăguțo, pentru că îți face vizită un morocănos. Nu-l vezi? Hai să te uiți cu atenție, fetiță, rosti o bătrână necunoscută, cu ochi de sticlă de timp, dar cu o milă ce părea că abia se strecoară prin ridurile ei.
Lenuța se întoarse încet, aproape robotic, și pentru prima dată privi cu adevărat parcelele din fața casei sale noi, de vis. Un fior de melancolie inexplicabil îi strânse inima. Zilele treceau și vedea acea bucată de pământ, dar abia acum simțea groaza în toată firea. În fața gardului sculptat, cu care se lăuda, se întindea o pată neagră, uscată, fără fir de iarbă, fără bulgăre de flori, fără niciun semn de viață.
În jur, la casa ei nouă, trandafiri roșii înfloreau cu mândrie, zânele se îndreptau spre soare și tufe de coacăze întindeau frunzele verzi. Contrastul era înfricoșător, ca și cum ar fi fost tras dintr-un tablou de coșmar. Încerca să reînvie acea bucată de pământ fertiliza, afână, stropi cu lacrimi de disperare dar totul rămânea zadarnic.
În tot felul de chinuri ale grădinarului, nu observase că poarta deschisă se apropia o siluetă înțesată de riduri, dar nu de slăbiciune de spirit.
Ai putea încă să porți o rochie de bal pentru a săpa cu grație în pământul negru spuse bătrâna cu o picătură de ironie, fără să fie răuvoitoare, privind la ținuta Lenuței: un top roz, perfect croit, și pantaloni scurți din material tehnic.
Lenuța, în reflex, se sprijini pe frunte și dădu peste cealaltă coamă roșie ce iesea din păr. Un ușor stânjenit îi apăru pe chip.
E e costumul special, bunico. Pentru grădinărit. Tehnic, respirabil începu să se apere, vocea i se sfărâma. Și vecinii în cartierul nostru nou, toti trec prin el cu eleganță curat, ordonat nimeni nu locuia aici înainte, totul e de la zero
Bătrâna nu ascultă niciun cuvânt. Se întoarse, sprijinindu-se de un baston în formă de bâtă, și se strecură încet în praful de vară de pe lângă drum. Lenuța rămase singură, cu un zgomot asurzitor de tăcere care se rupea doar de bătaia tremurată a inimii ei.
Cum așa? gândește ea febril, în timp ce-și da de pe mâini mănușile de grădină și verifica manichiura impecabilă. Cum a ajuns să-mi vină un spirit la o casă nouă, luminoasă? Ce vrea? Ce vrea să-mi spună?
Fericită că a încheiat cursurile de manichiură înainte de mutare, Lenuța își spuse cu ironie amară: Acum mâinile-mi vor fi mereu în perfectă ordine, dar și grădina ar vrea la fel să crească, să înflorească, fără fantome.
Soțul ei, dragul și mereu ocupat Dumitru, nu a auzit de vizita misterioasă. Se temea de râsul lui pragmatic și rațional. Gândurile se întorceau la acea discuție, iar cele mai scumpe îngrășăminte, sfaturile de pe internet și de la vecinii cu case de vacanță nu reușeau să vindece pământul uscat, cum o pietră pe un mormânt.
Lenuța iubea grădinăritul, se înscrisese la cursuri online, cumpărase reviste pline de poze colorate și se înfășura în plăcerea de a simți mirosul pământului, de a-și îngriji mugurișorii fragili. Primele rezultate erau bune, dar acea pată de pământ din fața porții rămânea imobilă, ca și cum ar fi fost blocată de un zid invizibil.
Poate o să trebuiască să chem un peisagist scump și un specialist în soluri, murmură ea, privind la pătratul negru prin fereastră. Dacă tot avem un oaspete efemer, probabil nici ei nu-l pot alunga.
Câteva zile trecură. Lenuța termină de vizionat un video detaliat al unui grădinar renumit, apoi pune telefonul deoparte. Noaptea era lipsită de stele, iar Dumitru ronță la somn, murmurând la visele lui de afaceri. Lenuța nu reușea să adoarmă.
Uf, ce căldură nu mai pot respira, șopti, aruncă pătura de mătase și se îndreaptă spre ușa glazurată ce ducea la balconul mare.
Deschizând ușa cu grijă, păși afară sub cerul rece al nopții. Aerul era dulce și proaspăt. De pe al doilea etaj, parcela blestemată era aproape ascunsă de marginea acoperișului și de umbra unui stejar bătrân. Cu o întindere bruscă, Lenuța se aplecă peste balustrada rece pentru a cerceta întunericul unde se afla pământul sterp.
Și-l zări.
Luna se strecoară prin nori străbateți, iar o siluetă necunoscută bântuia pământul săpat, dar mort. Era un bărbat, cu spatele spre ea. Pașii îi erau grei, parcă călătorea printr-un mediu invizibil și dens. Se apleca, se ridica, ciocănea cu vârful unei încălțări vechi, privind cu degete albe, lungi, căutând ceva în pământ.
Inima Lenuței se opri, apoi bătând cu putere, tremurând tot corpul. Se uită în întuneric, încercând să distingă formele. Cu cât privea mai mult, cu atât înțelegea că ceva nu era în ordine. Bărbatul era aproape translucid; lumina lunii pătrundea prin corpul său fragil, îmbrăcat într-o vestă veche, cu mustață groasă și păr aranjat într-un breton dreaptă. Ochii îi erau negri, fără adâncime.
Un val de panică neagră și lipicioasă îi învăluie capul; se simțea că ar cădea de pe balustradă, pe stânci ascuțite, dar în clipa aceea bărbatul se întoarse.
Uită direct în ochii ei. Chipul era lipsit de expresie, ca de marmură albă, cu mustață și păr de epocă. Cu o mână întinsă, apoi cu ambele, încerca să o atinge peste distanță, să-i apuce gâtul cu degetele de gheață. Lenuța simți cum fața îi se apropie, devine tot mai apropiată, umplând tot spațiul. Un strigăt slab se strecură din gura ei, iar ea, cu ultimele puteri, se împinse de pe balustradă și căzu înapoi în dormitor, pe podeaua rece.
Căutarea bătrânei se dovedi ușoară. Lenuța era convinsă că o femeie cu așa înfățișare nu putea locui în cartierul curat și modern al satului. Decise să o caute în satul vechi, dincolo de pod, în vila ce părea să se lase pe trecerea timpului. Întrebă bătrânele care stăteau la fântână și își dăduse cu greu răspuns. A găsi casa fără să bată, înseamnă să nu se dea peste cap.
Lenuța opri mașina hatchback lângă o casă veche, cu ferestre prăfuite și zăvorite de clopoței de rugină. Porțile păream să se țină de o promisiune și de un balamal cu un cui ruginit, așa că decide să nu lovească.
Bunico! strigă, privind prin fanta gardului. Bunico Vasilica? Eu sunt Lenuța! Săptămâna trecută mi-ai vorbit despre parcela mea și despre… o vizită…
Ușa scârțâi și la prag apăru bătrâna cu părul sălbatic și ochii pătrunzători.
Doamne, iar te-ai învestit în haine de bal, murmură ea, privind la rochia de chiffon și la sandalele cu toc ale Lenuței. Intră, căci ai venit. Doar să nu spargi podelele cu tocuri! Ce vrei?
Lenuța intră și simți un nod în gât.
El chiar vine. Se târăște unde mi-ai spus. L-am văzut noaptea trecută vocea ei tremura. Mă gândesc că dacă tu vezi așa de mulți nu-i pentru prima dată să te înfrunți cu el. Poate știi cum să-l alungi? mâna îi tremura, iar manichiura strălucea în lumina slabă a camerei.
Te gândeai bine, drăguțo, răspunse Vasilica, cu un zâmbet trist. Vrei să-l alung?
Lenuța dă din cap și, fără să stea pe gânduri, deschise o poșetă de piele și scoase câteva bancnote mari, strălucitoare.
Nu știu cât costă, nu sunt avară, spuse ea. Dacă e nevoie de mai mult, merg la bancomat și aduc! Cât cereți?
Vasilica privi banii, apoi în ochii Lenuței, și, cu o blândețe neașteptată, spuse:
Destul, draga mea. Te ajut. Intră, așează-te. Nu pot să-ți ofer ceai, am terminat de ieri. La magazin, la trei verșeugi, nu mai am forță să ridic.
Lenuța se așeză pe un scaun mic și își privi în jur: perdele vechi, o masă fără față de masă, un dulap cu o ușă ruptă, o carafă de zahăr goală, un coș de pâine gol. Totul era sărăcit, pustiu, singuratic.
Ia o sticlă din frigider, transparentă strigă Vasilica din cealaltă cameră . Am un ceai de plante, ușor amar, dar dă putere.
Lenuța deschise frigiderul, găsind o sticlă de jumătate de litru cu lichid tulbure, trei ouă, un borcan de varză murată și o sticlă de unt golă. Inima i se strânse.
Doamne… murmură, cu durere. Trăiește așa, în sărăcie, și eu vin cu mașina scumpă și rochia de mătase.
Ai găsit? auzi din depărtare vocea Vasilicăi.
Da, bunico, vin imediat!
Vasilica ieși și i-a înmânat un șir de hârtie îndoitură, legată cu o sfoară.
Săpă și îngropă pe acest loc. Nu adânc, la bordul lopeții. În trei zile, oaspetele tău va pleca și nu se va mai întoarce. E doar ierburi și crenguțe, totul binecuvântat. Ce zici de ceai?
Lenuța sorși din lichidul amar, dar cu aromă de plante.
Foarte gustos, zâmbi sincer. Mulțumesc. Pot să-ți aduc ceva și eu? Am venit din oraș și am luat o mulțime de lucruri. Poate-ți sunt de folos. Am niște ulei de floarea-soarelui, ceai, prăjituri, biscuiți, pastilă de fructe, carne, orez brun, mei verde
Închise pușculita și, cu pași grei, se întoarse la casă, lăsând bagajul pe masă și vorbind fără oprire:
Ulei, ceai, biscuiți nu știu de ce am luat două pachete de ceai, de ce nu fac dietă Morcovii, carnea, tot ce se poate. Poate să nu te deranjez cu toate astea?
În timp ce așeza totul, nu îndrăznea să privească Vasilica. Era atât de jenată încât se temea să fie percepută ca o caritate de la o bogată vecină. În cele din urmă, Vasilica lăcrima ușor, uscat cu un batist.
Mulțumesc, copilă, șopti ea, ca și cum ar fi fost foșnetul frunzelor la fereastră.
Mulțumesc și eu, exclamă Lenuța, dând din umeri și ascunzându-și lacrimile. Voi lucra la parcela mea! Și dacă nu te deranjează, aș vrea să vin în vizită din când în când. Sună interesant, nu?
Îngropă pachetul exact unde i-a indicat Vasilica. Nu mai vedea bărbatul cu mustață. Exact o săptămână mai târziu, cum a promis bătrâna, pe locul mort începuseră să răsară fire timide: păpădie, iarbă de râu și niște buruieni. Lenuța plânsese de bucurie, căci pământul prindea viață.
În aceeași zi, Vasilica, sprijinindu-se de un baston, se îndreptă încet spre un cimitir vechi, cu capul plecat spre o groapă neîngrijită. Se opri lângă o piatră crăpată, unde odată era așezată o poză veche, cu un bărbat cu mustață impunătoare.
Mulțumesc, Petru Stoian, murmură ea, căzând în genunchi și scoțând iarba uscată din jur. M-ai ajutat și eu te voi ajuta să rămâi curat. Odihnește-te în pace.
Două săptămâni mai târziu, Lenuța bătuse la ușa deja cunoscută. Intră! răspunse Vasilica cu vocea ei trosnită. Lenuța intră, purtând în brațeLenuța, cu ochii strălucind de recunoștință, se așeză pe scaunul vechi, în timp ce Vasilica, cu un zâmbet înțelept, îi întindea o cană de ceai aromat, iar în aer plutea promisiunea unui nou început pentru amândouă.
