Am ajuns la vârsta de șaptezeci de ani, crescând trei copii. Soția mea a murit cu treizeci de ani în urmă, și eu nu m-am mai căsătorit. Nu am găsit pe nimeni, nu am avut noroc Poate aș putea să enumerez alte motive, dar are rost să continui?
Chiar nu era momentul. Cei doi băieţi erau neastâmpăraţi și se certau mereu. L-am mutat dintr-o şcoală în alta, până când am găsit un profesor de fizică, domnul Andrei Popescu, care a observat că au un talent evident. Dintr-o dată, toate scandalurile, luptele și problemele au dispărut.
Fata, pe nume Sânziana, avea şi ea dificultăţi în a se înţelege cu colegii. Psihologul şcolii a sugerat să o ducem la un psihiatru. Însă a venit un nou profesor de literatură, domnul Vlad Dima, și a înființat un club pentru scriitori în devenire. De atunci, Sânziana a scris dimineaţa și seara, iar povestirile ei au apărut mai întâi în ziarul şcolii, apoi în diverse cercuri literare.
În scurt timp, băieţii au primit burse la o universitate prestigioasă din Bucureşti, la Facultatea de FizicăMatematică, iar Sânziana sa înscris la Facultatea de Litere. Eu am rămas singur. Am realizat în sfârşit că liniştea mă înconjura, ca un lup ce urlă în noapte. M-am apucat de pescuit, grădinărit şi de creşterea porcilor pe terenul mare al casei noastre, lângă râul Prut. Am început să câştig decent. Sa arătat că un inginer de la uzina de la Târgu Jiu primeşte mult mai puţin decât eu.
Aşa că am putut să ajut încă o dată copiii: le-am cumpărat maşini ieftine, le-am dat bani de buzunar şi am contribuit la haine decente. Dar timpul meu a scăzut şi mai mult. Toată ziua o petreceam la gospodărie şi la comerț, şi asta îmi plăcea. Au mai trecut zece ani şi se apropia sărbătoarea aniversarea a şaptezeci de ani. Plănuia să o sărbătoresc singur.
Băieţii şi-au format deja propriile familii, dar lucrau la un proiect secret pentru Ministerul Apărării, aşa că nu puteau să vină în weekend. Sânziana călătorea la simpozioane de scriitori şi jurnalişti. Nu voiam să îi deranjez cu o invitaţie.
Hai să fie așa, singur, mă gândeam eu. Nu e nimic de sărbătorit. Eu, singur…. Mă voi plimba prin gospodărie şi, seara, voi sta cu o sticlă de whisky, îmi voi aminti de soţia mea şi îi voi spune cât de mari au crescut copiii.
Dimineaţa aceea m-am sculat devreme să mă ocup de porci trebuia să-i hrănesc bine pentru îngrăşare. După ce am ieşit din casă, pe poiana luminată de stele, am zărit ceva ciudat în mijlocul ei: un obiect alungit învelit întrun şal de pânză.
Ce-i asta?, mam exclamat, şi pe neaşteptate sau aprins câteva reflectoare. Luminile au scos în evidenţă poiana şi oameni care ieşiseră din spatele casei: băieţii mei cu soţiile şi nepoţii, câţiva dintre rude. Laşteau pe Sânziana, alături de un bărbat înalt, cu ochelari groşi, şi toţi țineau baloane, suflau prin tuburi şi apăsau pe butoane de la sprayuri cu aer comprimat. Încet-înincet, au început să strige, să dea din mâini şi să mă îmbrăţi:
La mulţi ani!!, Tata!
Am uitat de obiectul misterios. Nu ştiam ce ar fi putut aduce hoţii, dar nu miau lăsat să mă întorc în casă, unde soţiile se grăbeau să aşeze masa.
Stai, tata, stai, a zis Sânziana. Vrei să-ţi leg ochii?
Bine, de ce nu, am răspuns eu.
Mia înfăşurat o bucată de ţesătură groasă în jurul capului şi, rotindumă câteva ori, ma dus spre un loc necunoscut.
Ce-ţi pregătiţi?, am întrebat.
Un cadou pentru tine, a spus unul dintre băieţi.
Sper să nu fie scump, am chicotit. Nu-mi trebuie nimic.
Nu te stresa, tata, a intervenit altul. E doar o ştiftă ieftină, un semn de recunoştinţă.
Mau dus la ceva şi Sânziana mia scos legătura de pe ochi. Din difuzoare a început o muzică tare, ritm de tobă. Am rămas în faţa obiectului acoperit, iar copiii au tras şalul de pe el. În lumina reflectorului strălucea un Oldsmobile F88! Nici nu am crezut ce văd am căzut în şoc şi aproape mam dărâmat pe jos, dar mau sprijinit şi mau așezat pe un scaun.
Doamne, Doamne, Doamne am şoptit.
Calmeazăte, tata, mia stropit Sânziana cu apă pe faţă. Ţiai dorit mereu această maşină.
E scump, nui așa?, am suspinat.
Nu costă mai mult decât bani, a intrat unul dintre băieţi.
Hai săne așezăm în interior și să facem poze, a continuat Sânziana. Am deschis ușa şi am încercat să mă urc, dar acolo era o cutie de carton.
Cee asta?, am întrebat.
Deschide, mia zis Sânziana.
Am ridicat capacul şi, dinăuntru, mă priveau doi ochi. Am scos un mic pui pufos şi lam îmbrăţişat:
Un adevărat tăran! Exact ca al lui Bătrânul, cu care aveaţi cu soţia ta. Îţi aduci aminte de el, Bombă? Când eraţi mici, îl iubeaţi atât de mult
Desigur că ne amintim, tata, au răspuns copiii.
Nu mam urcat în maşină. Am urcat pe al doilea etaj, în camera mea, şi iam arătat pozei cu soţia mea, Marta, pe care leam pus pe birou. Lacrimile mile curgeau pe obraji:
Vezi, Marta, vezi? Am reuşit. Nu au uitat de tine Vezi?
Copiii nu mau lăsat să stau singur prea mult. Masa de jos era deja pusă şi au început toasturile. Sânziana mia şoptit la ureche că este în a patra lună de sarcină şi că veniseră cu logodnicul ei să locuiască aici. Va rămâne să trăiască în gospodărie, căci scrierea ei poate continua oriunde, iar logodnicul ei va merge în New York să-şi vadă părinţii, iar în câteva săptămâni se va sărbători nunta la biserica din Iaşi.
Nu e o problemă, tata?, a întrebat Sânziana.
E ca un vis magic, iam răspuns, sărutândui fruntea.
Ziua a continuat cu vorbă, mâncare, băutură şi amintiri. Seară de seară, am mers la mormântul Martei, aşezat lângă pomul de măslin, şi am vorbit cu ea încă o dată.
Viaţa începea să aibă un sens nou, în special cu acea maşină. Aveam nevoie de haine potrivite, să mă urc şi să merg în oraşul Botoşani.
Pe pat dormea încă un pisoi de talian, pe nume Tomi. Lam chemat:
Tomi!, iam zis. Tomi a tors şi sa întins, încă micuţ. Mam întins eu şi, mângâind burta lui pufoasă, am adormit.
Dimineaţa trebuia să mă trezesc devreme să hrănesc porcii, să îngrijesc grădina şi să pescuiesc la Prut. În camera de la etajul de jos dormeau Sânziana şi logodnicul ei.
După ce băieţii cu familiile lor au plecat, a venit liniştea. Tomi a urmat paşii mei, a căzut în hrănitorul de porci şi sa împotmolit în plasele unei bărci. A încercat apoi să mănânce momeala de pe mână.
Parcă mia revenit tinereţea, iam zis eu, mângâind spatele lui. Tomi a tors şi, cu lăbuţele, mia muşcat uşor de degete.
Măcar eşti un puşti de haiduc!, am râs.
Această poveste nu are alt scop decât să le amintească celor ce încă pot să-şi viziteze părinţii: nu aşteptaţi ziua de mâine. Porniţi acum!
