Cine e acolo? Maria Popescu, împreună cu Nicolae, coborseră pe verandă și întoară privirea spre oaspete.
Sunt la Maria Popescu! Sunt nepoata, mai exact strănepoata ei. Sunt descendenta lui Alexe fiul cel mare al Mariei Popescu.
Maria Popescu stătea pe o bancă scăldată în soare, savurând primele zile călduroase ale primăverii. La urma urmei venise anotimpul renăscutului. Doar Dumnezeu ştia cum a reuşit să supravieţuiască iarna grea de odinioară.
Nu mai rezist la încă o iarnă! gândise Maria, apoi oftă uşor, ca o povară ridicată. Nu se temea să iasă afară; dimpotrivă, aştepta cu nerăbdare acea clipă. Secul de mazăre era deja strâns. Se cumpărase și haine noi.
Nimic nu o ţinea pe Maria Popescu pe pământul acesta.
***
Aflată odinioară în mijlocul unei familii numeroase, avea un soţ, Ilie Ionescu, un bărbat înalt, şi patru copii trei băieţi şi o fetiţă. Trăiau în armonie, se ajutau reciproc şi rareori se ceartă. Copiii, pe rând, au crescut şi sau risipit spre diferite colţuri ale lumii.
Cei doi fraţi mai mari au intrat la facultate şi apoi sau mutat în oraşele Iaşi şi Bacău pentru muncă. Al treilea, şcolar de note slabe, a devenit un om de afaceri de succes, care la purtat în străinătate, unde a rămas. Fiica nu a rămas nici ea în satul natal a plecat la Chișinău, sa instalat şi, în scurt timp, sa căsătorit.
La început, copiii vizitau des casa părinţilor. Trimise scrisori, apoi, odată cu telefonia mobilă, începeau să sune. Încetincet, nepoţii veneau la rândul lor. Maria Popescu pregătea din când în când o valiză veche, cu fire, şi pornea să le viziteze pe fiecare din copii, să le aducă câte o mămăligă.
Pe măsură ce nepoţii creşteau, depășele de îngrijire ale bunicii se diminua. Chemările pentru Maria deveneau tot mai rare, iar telefonul mai puţin sonor. Ajungea să nu se mai vorbească despre vizite, căci timpul curgea, munca, familiile şi copiii lor creşteau.
Un anunţ despre trecerea în nefiinţă a tatălui lui Ilie, domnul Ionescu, a readus familia la casele de la țară. Se aştepta ca un om robust, sănătos, să trăiască până la o sută de ani, dar realitatea a fost alta.
După înmormântare, copiii sau despărţit. Mama primea telefoane, dar acestea sau topit încet. Maria încerca să sune singură, dar simţi că nu mai era bine primit, așa că se retrase. Așa a fost pentru ultimii zece ani. O dată pe an, un copil îşi amintea şi o striga pe telefon; ea îşi petrecea săptămâna zâmbind singură.
Întro zi, în timp ce stătea pe bancă, meditând, auzi o voce:
Bună ziua, mătuşă Maria! un tânăr stătea lângă gard, zâmbind larg. Nu mă recunoaşteţi?
Maria îl privi cu ochii închişi de vreme:
Nicolae! Ce faci aici?
Da, mătuşă Maria! spuse el, intrând în curte.
Nicolae era fiul vecinilor, oameni fără sărbătoare de zi cu zi. Maria Îl ştia de când era copil flămând, mereu cerând o bucată de pâine. Ea îl hrănea din milă, îi dădea hainele rămase de la copii, îl lăsa să doarmă când părinţii lui organizau altă petrecere.
Tatăl lui Nicolae nu rezistă mult; băiatul fu luat şi dus în altă parte, şi Maria nu-l mai văzu niciodată, durerea rămânând adâncă.
Unde ai fost, Nicola? îl întrebă cu bucurie.
Mai întâi în orfelinat, apoi am intrat la armată, apoi la studii. Am revenit în mica patrie. Voi ridica satul!
Ce să ridicăm? flutură mâna Maria. Toţi sau dus.
Nimic! Nu mă voi pierdu!
Aşa începu o nouă etapă în viaţa Mariei. Nicola găsi loc la Ionuț, cel mai mare fermier al satului.
În timpul liber, repara mică sa casă de moştenire, şi nu o uita pe Maria o ajuta la treburile gospodăriei. Maria râdea, nu îl mai numea fiul. Trăiră împreună trei ani.
Pleacă acum, mătuşă Maria, spuse el întro zi, parcă scuzânduse, Ionuț e nerăbdător să lucreze, dar nu vrea să plătească. Eu plec să caut bani. Nu te supăra!
Hai, Nicola, nu te supăra! Călătoreşte cu Dumnezeu!
Din nou, Maria rămase singură. Uneori, singurătatea o făcea să vrea să plângă, aşteptând sfârşitul. Dar ceva o ţinea pe pământ.
****
Bună ziua, mătuşă Maria! Auzi un glas cunoscut. Maria ridică privirea spre gard şi vede faţa familiară.
Nicola! Chiar tu?
Eu, mătuşă Maria! Un tânăr înalt, bine îmbrăcat, intră în curte. Iată-mă! Am venit!
Oi! Ce bucurie! se înfuriă Maria. Intră, intră, Nicola! Pui ceaiul în grăunte, îl fac imediat!
Ceaiul este bine! zâmbi Nicola. Dar abia am ajuns acasă. Nu ştiam că te găsesc, nam adus daruri.
După jumătate de oră, Maria şi Nicola stăteau la masă, sorbind ceai din ceşti vechi, fără să găsească cuvinte.
Mă gândesc să plec spre lumea de dincolo, Nicola, șterse un sărut de lacrimă pe obrazul Mariei.
Nu, nu! glumi el, ridicând degetul. Am venit, şi vom locui împreună, mătuşă! Toţi ne vor invidia! Am strâns bani, îmi voi dezvolta propriul domeniu! Tu nu vei pleca niciodată!
Un glas dulce de fată, ca o clopoţel, întrerupse vorbirea. Maria privea prin fereastră şi zări o tânără în palton scurt şi pantofi cu toc înalt.
Cine e acolo? întrebă Maria, alături de Nicola.
Sunt la Maria Popescu! Sunt nepoata, mai exact strănepoata ei. Sunt fiica lui Alexe, fiul Mariei.
Fetele se priviră.
Am sunat, dar telefonul era dezactivat! Aşa că am venit pe cale!
Intraţi, spuse Maria, ezitând puţin, iar Nicola sări la fetiţă şi-i luă valiza.
Maria, Nicola şi Viorica așa se numea tânăra se uitau cum ea așeza cu bucurie cozonaci şi povestea viaţa ei.
Nu-mi place oraşul; vreau să locuiesc la sat! Parintii nu înţeleg. Bunicul Alexe mia propus să stau la voi câteva luni. Dacă locuiesc la sat, nu voi mai dori să plec! Aţi sunat, tata a sunat. Eu am încercat să vă sun, dar nu am reuşit. Iertaţi-mă! Nu voi fi așternută! Am bani! Şi tatăl şi bunicul vau trimis ospitalitate! Voi sta până la sesiune, că sunt studentă la distanţă, apoi plec!
Stai cât vrei! răspunse Maria, cu un zâmbet larg. Pentru mine, e doar o bucurie!
S-a scurs o lună. Maria stătea pe bancă şi privea cum Viorica lucra cu iscusinţă în grădină. Nu părea că e din oraş!
Cu ajutorul lui Nicola, Viorica sădea din nou un teren părăsit, îl împărţi în străzi, ridică o seră, cumpără puieţi de la vecini şi începe să planteze cu drag.
Nicola nu stătea deoparte. Cu banii câştigaţi, începu să construiască o fermă modernă. Angajă muncitori să repare acoperişul casei Mariei şi să monteze încălzire centrală în loc de sobă de lemn.
Maria radia. Zâmbetul nu îi părăsea chipul. Nu mai era singură.
Din când în când, o umbră de tristeţe apărea când îşi amintea că Viorica curând va pleca spre oraş. Dar deja se obișnuise cu strănepoata.
Cum să mă descurc singură cu grădina, Viorico? suspină Maria, împachetând prăjituri pentru drum.
Nu uita să umpli butoiul cu apă, mătuşă! răspunse Viorica. Nicola o va uda! Eu vin să verific!
Te vei întoarce? întrebă Maria cu bucurie.
Desigur! Nu pot pleca nicăieri! Te iubesc cu toată inima, mătuşă! Şi Nicola mia promis că la toamnă ne vom căsători! Unde altă să fie? El este om de sat!
Un an mai târziu, Maria se încălzea sub soarele blând, legănând leagănul cu pruncul ei strănepot. Viorica şi Nicola erau pe fermă; împreună, munca lor făcea ca ferma să înflorească şi satul să prospere.
Maria privea la pruncul adormit şi gândi:
Nici măcar nu mă voi duce în lumea de dincolo! Am nevoie să îi ajut pe copii!
Aşa se încheie povestea, cu amintiri ce încă mai răsună prin satul nostru.
