Nu, Vasile, ce o să facă ea? Soţia mea e de lemn, nu-i pasă de nimic. Nu-ţi face griji, am găsit deja cumpărătorul pentru apartamentul ei.
M-am oprit în hol cu sacosele în ambele mâini. Cheile clipeau încă în zăvor nam reuşit să închid ușa dinaintea lor. În sacose erau cartofi, ceapă, pulpe de pui, hriscuri la reducere şi trei iaurturi pentru Costel numai albe, fără zahăr. Mă întrebam dacă voi reuşi să decongel carnea sau să arunc-o în tigaie ca pe un cub de gheaţă, să iasă nu prăjită, ci aburită.
Vlad stătea cu spatele la intrare, telefonul lipit de ureche, amestecând ceva în cănă cafeaua lui instant cu trei linguri de zahăr. Întotdeauna nu spăla vasele.
Nici nu va şti nimic, continua el şi stropi din cănă. Spuneţi doar că sunt documentele de transfer, semnaţi. Ea mă crede. De lemn. Fără emoţii, fără caracter. Gospodina e gratuită.
A început să râdă. Râsul il recunoaşteam a râs aşa cu prietenii în garaj, în timp ce eu spălam vasele după petrecerea lor. A râs şi când Costel, când era mic, cădea din bicicletă, iar eu veneam cu verdele de vopsea, iar Vlad stătea şi spunea: Ce faci, găină, lasă-l să se ridice singur.
În urechi a început să bâzâie, ca înaintea unei furtuni. Degetele se înfigeau în mânerele sacilor, folie de plastic lovea palma până la dungi albe. Am pus încet cumpărăturile pe podea, am scos telefonul şi am pornit dictorul.
Din bucătărie se auzea mormăit Vlad discuta cu Şerban despre cârlige de pescuit şi excursia de mâine la lac. El era aşa: mai întâi scotea otrava, apoi trecea la prostii. Ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic. Ca şi cum eu aş fi cu adevărat de lemn.
Am apropiat telefonul de crăpătura uşii întredeschise şi am aşteptat să se despărţească de Şerban şi să promită că va curăţa afacerea săptămâna viitoare.
După aceea Vlad a atins receptorul, a ţipat şi a alergat cu papucii spre frigider. Am oprit înregistrarea, am pus telefonul în buză, am luat sacii şi am alunecat fără zgomot pe lângă bucătărie, în cameră. Am închis ușa, mam sprijinit de tocul ei.
Pe sub degetele mele ardea un foc rece voiam să strig sau să urlu ca o lupă. Douăzeci şi patru de ani de căsnicie. Costel, şcoala, facultatea, creditele lui pe care îi plăteam din salariile mele de vacanţă. Mama lui, pe care o duceam la spital de trei ori pe săptămână până la sfârşitul ei. Şosetele lui, chiftelele, merele Iubire, unde e cămaşa mea albastră?. Şi acum eram de lemn. Şi cumpărătorul era deja aici.
Mam așezat pe pat şi am privit mâinile. Pe ele se așternuse un strat de praf de hriscuri. Mam uitat la inelul de nuntă subţire, uzat. El mil dăduse când locuiau în cămin şi mâncau paste cu ketchup. Am vrut să-l arunc pe fereastră. Dar nu am făcut. Am tras o gură adâncă, aşa cum îmi spunea mama: Luminita, dacă te supără cineva, numără până la zece şi apoi hotărăşte ce să faci.
Am numărat până la douăzeci. Apoi mam ridicat, mam spălat cu apă rece şi am scos din sertar un jurnal vechi. Am găsit un număr de telefon al Direcţiei Publice îl notasem când îi înregistraam mamei invaliditatea.
Pe fir sonor se auzea muzică. O voce feminină spunea că interdicţia de a face acte de înregistrare se poate pune prin portal, dar este mai bine să veniţi personal. Am răspuns că voi veni imediat.
Erau aproape trei dimineaţa. Vlad zguduia în bucătărie probabil prăjea un ou. Am ieşit în hol, miam luat haina.
Unde mergi? a întrebat fără să se întoarcă. Tigaia scârțâia.
La pâine. Nu e nimic pentru cină.
Hai, ia-mi şi tu un pachet de ţigări.
Am ieșit. În lift simțeam cum mă lovește ceva. Nu de frică, ci de conştientizarea faptului că făceam ceva nou. Douăzeci şi patru de ani nu am făcut nimic fără acordul lui. Chiar şi culorile tapetului le alegeam împreună, apoi el spunea: Bejul e plictisitor, trebuia să fie verde. Şi rămâneam tăcută.
La Direcţia Publică era gol. O tânără la fereastră privea documentele.
Sunteţi sigură că doriţi interdicţia? Fără prezenţa dumneavoastră personală nimeni, nici prin procură, nu poate vinde, dărui sau schimba apartamentul.
Exact.
A tastat pe tastatură. După cincisprezece minute am ieșit pe stradă cu hârtia. Am pus-o în buzăul interior al hainei, acolo unde se afla telefonul cu înregistrarea.
Mam întors acasă cu o chiflă și cu un pachet de ţigări ale lui. Vlad era întins pe canapea, privea un film de acţiune. Am intrat în bucătărie, am pornit ibricul. Pe tigaie rămăseseră resturi arse de omletă. Le-am spălat, ca de obicei.
În jurul orei şapte a bătut ușa. Vlad sa ridicat, a smuls tricoul.
Asta e la mine. Luminita, pune ibricul, vine un om frumos.
Am încuviinţat.
În hol a intrat un bărbat de cincizeci de ani, în palton scump, cu maletă. Vlad sa agitat, a zâmbit larg.
Vă prezint. Ovidiu Borş, agent imobiliar. Vorbim de apartamentul dumneavoastră.
Am ieșit din bucătărie, ştergândumi mâinile pe prosop. Lam privit pe Vlad chipul lui sărăcăcios de mândru.
Vlad, îţi aminteşti, astăzi dimineaţă ai vorbit cu Şerban?
Sa blocat. Zâmbetul ia alunecat încet, ca tapetul prost lipit.
Ce? Nu ştiu, a fost ceva, nu?
Mai numit soţie de lemn. Şi ai zis că ai găsit cumpărătorul pentru apartamentul meu. Şi că nu o să ştiu nimic.
A luat o pauză. Agentul a început să-şi schimbe greutatea de pe un picior pe altul. Vlad sa înfăcărât, apoi obrajii isau deveni pete neuniforme.
Ce vorbeşti, Luminita? a început, dar eu am ridicat mâna.
Nu, nu. Am auzit tot. Ascultă.
Am scos telefonul şi am redat înregistrarea. Vocea lui a umplut camera: Soţia mea e de lemn am găsit cumpărătorul ea mă crede gospodina gratuită
Agentul sa retras spre uşă.
Domnule Vasile, nu aţi spus că există nuanţe?
Vlad mă privea ca pe un străin.
Ai înregistrat? Mai urmărit? a şoptit.
Stăteam la uşă cu sacii cumpăraţi cu salariul meu, ca să mâncăm eu, Costel şi prietena lui la cină. Şi în acelaşi timp tu negocii casa mea. Casa mea, Vlad. Nu a noastră. A mamei.
A făcut un pas spre mine, dar eu am continuat liniştită:
Şi încă. Astăzi am fost la Direcţia Publică şi am pus interdicţie la orice act cu apartamentul fără prezenţa mea. Deci cumpărătorul tău am încuviinţat spre agent poate căuta altă variantă. Acesta nu se mai vinde.
Agentul a dat înapoi.
Cred că plec. Vlad, ne auzim. Scuzaţi.
A ieşit pe uşă.
Am rămas noi doi. Vlad stătea în mijlocul camerei şi îşi tragea aerul în gură, ca un peşte pe mal.
Ce ai făcut? Ai distrus tot! Aveam planuri!
Tu aveai planuri. Eu aveam credinţă. Şi tu azi ai topit-o. Mai numit de lemn. Dar lemnul arde, Vlad. Şi eu am ars.
Sa aşezat pe canapea, şi-a înfăşurat capul în braţe.
Luminita, iartă-mă. A scăpat tot. Nu am vrut. A fost Şerban cel care ma împins
Şerban, am chicotit. Mereu altcineva e vinovat. Nu tu, care ai trăit douăzeci şi patru de ani pe cheltuielile mele, ai băut ceaiul meu, ai dormit pe cearşafurile mele şi mai considerat obiect de decor.
Miam scos inelul. Lam pus pe masa de cafea.
Mâine depun cererea de divorţ. Apartamentul rămâne al meu e moştenirea mamei, nu ai drepturi. Îţi aduni lucrurile în săptămâna următoare. Îl voi explica pe Costel singură, e adult.
Lumină
Nu, nu. Nu ştii cum e acum uşor. Pentru prima oară de mulţi ani nu mă gândesc la cină. Gândesc că am casă. Şi că există eu.
Mam dus în dormitor, am închis ușa. Telefonul a bipsuit mesaj de la prietena: Cea fost ziua?
Am răspuns: Excelent. Am încetat să fiu de lemn.
Dimineaţa mam trezit la şapte. În loc să alerg să pun ibricul pentru Vlad, mam ridicat, am îmbrăcat halatul şi am preparat cafea pentru mine. Măcinată, cu scorţişoară. Vlad bea numai instant. Eu mereu am iubit cafeaua boabe.
A ieşit din încăpere cu faţa încârcată, a privit ibricul din mâna mea.
Şi eu?
Şi ţie, Vlad, e timpul să cauţi o nouă gospodină. Lemnul uneori prinde viaţă.
Am luat o gură. Cafeaua era arzătoare. Mâinile îmi tremurau, iar ceaşca a şchiopătat pe dinţi. Dar a fost cea mai bună cafea din viaţa mea, pentru că o făcuseam doar pentru mine.
Buştea a bătut. Am pus ceaşca jos şi am deschis. La prag stătea Ovidiu Borş, agentul imobiliar, fără maletă, în aceeaşi haină, dar cu faţa tulburată.
Scuzaţi că vin devreme. Am venit pentru că soţul dumneavoastră a menţionat ieri că apartamentul e al dumneavoastră, dar eu nu ştiam Aş dori să vă ofer serviciile mele, ca proprietarului. Dacă veţi vinde sau cumpăra, vă ajut. Onest. Fără complicaţii.
Mam blocat, lam privit. Din bucătărie a ieşit Vlad, cu faţa ciupită.
Ce faci aici? a strigat el.
Lucrez, a răspuns calm Ovidiu. Am un nou client.
Mia întins cartela. Am luat-o, am întors-o în mână, apoi am privit la Vlad, la furia lui neînţeleasă, la agentul cu zâmbetul profesionist.
Ştiţi, domnule Borş, mă voi gândi. Dar nu azi. Azi am planuri îmi cumpăr o pisică. Şi poate o tigaie nouă.
Agentul a încuviinţat, a luat la revedere şi a plecat. Vlad a mormăit ceva şi sa ascuns în cameră. Eu am închis uşa, mam sprijinit pe ea şi am chicotit. Tăcut, aproape nedetectat. Prima dată după mulţi ani am râs dimineaţa, în holul propriu.
Am terminat cafeaua cu un zâmbet şi mam gândit să numesc pisica Marta, în onoarea celei care a locuit la noi când eram copii, până când tatăl a dat-o vecinilor blana peste tot în casă. Acum va fi Marta mea. Şi nimeni nu va spune că blana este o problemă.
