Luni, în sala largă și scăldată de soare a fermei noastre din Valea Mărului, zgomotul se auzea ca o stupă agitată. Se ținea adunarea de sfârșit de săptămână, dar mulți dintre noi gândeau deja la treburile de acasă. Deodată, directorul un bărbat solid, în jur de cincizeci de ani, pe nume Vasile Ionescu, mereu impecabil îmbrăcat în cămașă șiretă ridică mâna și cere liniște.
Privirea lui străbătu rândurile și se opri pe Mara Popescu. Ea stătea cu capul plecat, puțin la margine, parcă încercând să se contopească cu peretele. Nu îi plăcea să fie în centrul atenției, mai ales așa brusc.
Mara, te rog, vino aici, vocea lui Vasile ieși mai blândă decât ne așteptam.
Mara, o femeie scundă cu ochi blânzi, dar obosiţi, se ridică încet. Un șuierat fin de șoapte trecu prin sală. Apropiinduse de scena de la capăt, își frecă nervos marginea puloverului de lucru. Directorul zâmbi și io întinse un plic lucios, de hârtie groasă.
Acesta e pentru tine, Mara, anunță el ca să audă toată lumea. Apoi, cu ton mai jos, adaugă: L-ai meritat. Să-ți cadă puţină magie în viaţă.
Mâinile i se cutremurară când ridică plicul. Lăsândul să se deschidă uşor, Mara nu-şi putu reţine un exclama. Înăuntru nu era banii pe care îi aştepta, ci un voucher strălucitor, în toate culorile curcubeului, pentru un hotel de lux de pe litoralul Mării Negre. Imaginea cu valurile albastre și nisipul fin părea să vină dintrun alt univers, de neatins.
Vasile eu nu pot murmura, pierzânduse în ochii lui.
Poţi şi trebuie! răspunse el ferm, adresânduse tuturor. În acest an, Mara a făcut pentru noi mai mult decât mulţi în toată cariera lor. A întors ferma pe cap, şi totul în bine!
Un murmur de aprobare se propagă prin sală, amestecat cu glume bune.
Uiteați, dragoste şi porumbei, versiunea nouă! chicoti cineva de la contabilitate.
Iar Iacob Popa, tractoristul local și cel mai mare admirator al Marei, exclamă cu avânt:
Așteaptă să vină cavalerul pe cal alb, Mara! Pentru noi, dragă Mara!
Un coleg lângă el interveni:
Sper să nu cadă calul în noapte, ca data trecută după petrecere!
Râsul izbucni iar în sală. Mara roşi la vârf de păr, dar râdea alături de toţi. Aceste farse, aceste glume puţin dure, deveniseră pentru ea un semn al acceptării.
Se uită recunoscătoare la șef.
Și nu e tot, îi zâmbi el. După adunare, treceţi la contabilitate. Vă așteaptă o primă frumoasă. Pentru haine!
Mara se întoarse încet pe loc, strângând plicul ca pe o comoară. Privea poza cu marea și nuși credea că e reală. O singură întrebare îi tresărea în minte, aproape uitată, aproape imposibilă: Doamne, chiar mie se poate întâmpla un miracol?
Seara, când programul se termină, Mara stă pe pridvorul căsuței căiului, oferită de firmă. Un vânt uşor aduce mirosul ierbii proaspăt cosite și al laptelui cald. Cât de mult sa schimbat în ultimul an. Încă nu demult părea că viaţa nu mai are de oferit nimic.
Acum zece ani, totul era altceva. Era absolventă a Facultății de Litere, plină de speranţe şi visuri de carieră în oraş. Străzile aglomerate, cursurile universitare, prietenii, cărţile, nopţile nedormite. Atunci intră în viaţa ei Pavel, un inginer chipeș şi inteligent, cu care credea că a găsit fericirea.
Însă, treptat, romantismul sa stins. Mai întâi vin sugestiile blânde: De ce să lucrezi? Eu îţi pot asigura totul. Apoi apar cerinţele, iar în final crizele. O dată, el o lovea dintro nebunie legată de o supă prea sărată. Ea plângea, el cerea iertare, iar ea îl ierta. A început un cerc vicios fără sfârşit.
Totul se încheie întro noapte geroasă de iarnă. După o ceartă, Mara, în halat şi papuci, fuge afară. Nu vede altceva decât zăpadă, durere şi frică. La spital, când îşi revenea din durere, a întâlnit o femeie bună Gălăria Andreea, soţia unui veteran decedat. Gălăria io propuse să se mute în satul Nouă Andreea.
Așa a început noua ei viaţă. Mara lucra la fermă, învăţa, greşea, dar nu se dădea bătută. În timp, a devenit parte a colectivului de la sat. A fost primită, iubită. Iar Iacob, cu acordeonul său, a devenit aproape ca un frate.
Cel mai grea iarnă a fost cea când vijelia a tăiat curentul şi căsuţa de viţei era prea rece. Mara a luat o decizie de care depindea întreaga fermă: să salveze animalele cu orice preţ. A deschis casa pentru viţei nounăscuţi, a petrecut noaptea printre paie, lapte şi căldură umană.
După acel act, Vasile Ionescu a realizat că o simplă primă nuva fi de ajuns Mara merită un adevărat miracol.
Planurile de vacanţă păreau din basm. Se uită în oglindă, probând haine noi cumpărate cu banii primei. Şia recunoscut un zâmbet pe buze, ochii strălucind.
Prietenele iau sugerat să ia un taxi spre oraş, dar Mara, obișnuită să economisească, a refuzat.
Nicio grijă, autobuzul ne duce. E mai ieftin şi mai familiar.
Pe drum, autobuzul a cedat brusc în mijlocul pădurii. Telefonul nu avea semnal. Mara a coborât pe drum, cu valiza în mână, simţind panică familiară. Tot se va rupe din nou, gândea, înăbuşind lacrimile.
În acel moment, din spatele unui cotet, a apărut un cortegi straniu două maşini negre şi, între ele, un SUV strălucitor. Sa oprit lângă noi. Din maşină a ieșit un bărbat înalt, în palton de cașmir. Vocea ia fost blândă, dar hotărâtă:
Vaţi întâmplat ceva? De ce plângeţi?
Mara, surprinsă, la privit. Nu ştia că acel moment va deschide un nou capitol.
Cu un şervelet, a şters lacrimile și a povestit despre autobuzul stricată şi călătoria spulberată. Bărbatul sa prezentat ca Alexandru Voicu, a ascultat cu atenţie şi apoi a spus:
Zbor spre sud cu avionul personal. Dacă nu vă este teamă, pot să vă iau cu mine.
Mara a rămas fără cuvinte. Un avion privat? Parcă era scenă de film. A murmurat:
Nu ştiu cum să vă mulțumesc
Urcaţi, a zâmbit el, deschizând ușa mașinii.
După o oră, se aflau în cabina confortabilă a unui avion mic, privind prin fereastra mică spre norii albi. Asta chiar se întâmplă? Îşi întreba ea, cu ochii mari de mirare.
Alexandru sa dovedit a fi un om simplu și foarte prietenos. A comandat cafea și discuţia a curgăta uşor, fără pauze.
Îmi cer scuze dacă mă am intromis, a spus el, privind-o adânc. Dar sunt curios: sunteţi o femeie educată și înaltă. De ce lucraţi ca mulgătoare?
Mara, fără să ştie de ce, a început să-i povestească despre facultate, despre visurile oraşene, despre Pavel, despre cum şia pierdut sinele. A vorbit cu grijă, evitând cele mai întunecate detalii, dar a lăsat să se înţeleagă că a trecut printrun foc.
Alexandru a ascultat fără să întrerupă. În ochii lui nu era milă, ci o sinceră compasiune.
Apoi a vorbit despre sine:
Ştiţi, chiar vă invidiez puţin. În Nouă Andreea trăiesc oameni adevăraţi. În jurul meu sunt doar măşti, prieteni falşi care vor banii mei. În urmă cu douăzeci de ani am pierdut cel mai bun prieten. Mai exact, lam trădat. Nici nu am găsit curajul să cer iertare. El a dispărut, iar eu am rămas singur cu durerea asta.
Sa liniștit, privind pe fereastră. Mara a simţit un nod în gât. Şi eu am avut un prieten adevărat Gălăria Andreea. Şi eu caut încă locul meu în lume, a gândit.
Trebuie să ne revedem la staţiune, a spus Alexandru când avionul a început coborârea. Să mai povestim.
Primele zile la staţiune păreau un vis. Mara, precaută, sa uns cu cremă de la cap până în picioare, dar tot sa arsură roşie ca un crab. Alexandru a observat, a râs şi, în ciuda protestelor ei, a tras-o în mare, zicând că apa sărată e cel mai bun leac.
Seara, sau aşezat la o masă mică, lângă mare, la un restaurant liniştit. Lumânările pâlpâiau, muzica se auzea în surdină, valurile mângâiau țărmul. Mara a simţit cum ani de tensiune şi frică se topesc din corp. Pentru prima dată sa relaxat cu adevărat.
Eu evit oamenii, a recunoscut Alexandru brusc. Pentru că odată am trădat pe cineva ce avea încredere în mine.
A povestit despre o petrecere de la facultate, o neînţelegere mică care a ruinat o prietenie. Nu a fost ceva grav, dar a lăsat o pată a lăsat să plece un prieten fără să-i ceară iertare.
Aveţi o poză cu el? întrebă Mara, timidă.
Alexandru încuviință şi scoase o fotografie veche din portofel. În ea erau doi tineri îmbrăţiţi la un cămin universitar, zâmbind larg. Mara se uită la chipul celui de al doilea și îngheţă. Inima îi bătu cu putere. Chipul il era de o înfăţişare incredibil de asemănătoare cu al lui Vasile Ionescu.
Se numeşte Vasile? întrebă cu voce tremurată.
Alexandru ridică sprâncenele:
Da Vasile. Cum ştii tu?
Vasile Ionescu, şoptit ea. El este directorul meu.
Mara se întoarse acasă transformată. Când SUVul lui Alexandru se opri în faţa căsuţei, la poartă îl aştepta deja Iacob, cu acordeonul în mână şi cu ochii plini de speranţă.
Mara! Vino la mine! strigă el fără ezitare. Îţi repar acoperişul, îţi construiesc gardul!
Mara zâmbi şi îi atinse uşor umărul.
Iacob, dragă, mulţumesc. Dar cred că a sosit momentul să îmi aleg drumul. Nu te supăra.
Alexandru coborî din maşină. Iacob, vizibil nemulțumit, îl privea de sus în jos, murmurând ceva despre ciopârlii oraşului și, sâcânduși acordeonul, se retrase.
Alexandru era tensionat la întâlnirea cu Vasile, ca un elev în faţa unui examen. Mara îl apucă de mână:
Totul va fi bine. El e bun. Îţi va ierta.
În casa lui Vasile, el pregătea ceai lângă masă, aruncând din când în când o privire spre fereastră. Ştia pe cine îl adusese Mara. Când Alexandru intră, cei doi bărbaţi rămân în picioare, incapabili să se despartă de priviri. În spatele lor, douăzeci de ani de durere, resentiment și despărţire.
Mara le-a arătat lui Alexandru cum să găsească cuvintele de scuze. Apoi nu a mai fost nevoie de vorbe. Alexandru a făcut un pas înainte, sa apropiat și ii înfăţișă braţele. La început, gestul părea stânjenitor, ca și cum ar fi gustat trecutul, apoi sa încălzit, sincer. În îmbrăţişarea lor erau lacrimi, iertare și bucuria reîntâlnirii. Zidul ce a stat ani de zile între ei sa prăbuşit fără urmă.
Un an trecu.
Întro zi de vară, cu soarele arzător, întreaga Nouă Andreea se strânse la o nuntă. Mara, întro rochie albă modestă, strălucea, fericită, alături de Alexandru, care o privea ca pe un miracol. Printre invitaţi, Vasile Ionescu, îmbrăţiinduse în haine simple, îl strângea în braţe pe vechiul săuÎn acel moment am înțeles că fericirea se găsește în iertare, în iubire și în curajul de a-ți alege propriul drum.
