Când Petru avea abia cinci ani, viaţa isa clătinat. Mama lui, Ana, disparuse. El stătea în colţul camerei, învăluit întro stare de confuzie ce se întâmpla? De ce erau străini în casă? Cine erau? De ce toţi vorbeau şoptit şi evitau să-l privească în ochi?
Băiatul nu înţelegea de ce nimeni nu zâmbea. De ce îi spuneau Fii puternic, micuţule şi îl îmbrăţişau ca şi cum ar fi pierdut ceva preţios. Dar el nu văzuse niciodată pe mama lui.
Tatăl său, Ion, lucra departe tot timpul. Nu se apropia, nu îl îmbrăţişa, nu rostea niciun cuvânt. Stătea încolţit, rece şi distant. Petru sa apropiat de sicriu şi a privit-o pe Ana mult timp. Era total diferită fără căldura, fără zâmbet, fără cântecele de leagăn de noapte. Palidă, rece, îngheţată. Deznădăjduitor. Şi băiatul nu a mai îndrăznit să se apropie.
Fără mamă, totul a devenit gri, pustiu. Doi ani mai târziu, tatăl sa căsătorit din nou. Noua femeie Elena nu a pătruns în viaţa lui. Dimpotrivă, îl privea cu iritare. Se plângea de tot, căuta greşeli ca să găsească scuze să fie supărată. Iar tatăl rămânea tăcut, nu-l apăra, nu intervenea.
În fiecare zi Petru ascundea în sine durerea pierderii. Dorul. Şi în fiecare zi visa să se întoarcă la viaţa când mama era încă alături.
Era o zi specială ziua de naştere a mamei. Dimineaţa, Petru sa ridicat cu un singur gând: să meargă la mormânt, să aducă flori. Crini albi preferaţi de Ana. Îşi aminti cum, în fotografiile vechi, crinii străluceau lângă zâmbetul ei.
Dar cum să-şi ia banii? Sa hotărît să-l ceară tatălui.
Tată, pot să am nişte bani? Am nevoie de ei…
Înainte să poată termina, Elena a sărit din bucătărie:
Ce-i asta acum? Îi ceri bani tatălui tău? Ştii cât de greu e să-ţi câştigi un salariu?
Ion sa ridicat încet şi a încercat să o oprească:
Elena, aşteaptă. Nu ştie încă motivul. Fiule, spune-mi ceţi trebuie?
Vreau să cumpăr flori pentru mama. Crini albi. Azi e ziua ei
Elena a chicăit, încrucișând braţele:
Aşa, flori! Bani pentru ele! Poate vrei şi la un restaurant? Ia ceva din grădină, săţi fie buchetul!
Nu-s acolo, a răspuns calm Petru. Se vând doar în magazin.
Ion a privit gânditor la fiul său, apoi spre soţia lui:
Elena, du-te să pregăteşti prânzul. Mi-e foame.
Femeia a şoptit nemulţumită şi a dispărut în bucătărie. Tatăl sa întors la ziar. Petru a înţeles: nu va primi bani. Nimic nu sa mai spus.
Sa retras în camera lui, a scos puşculăria de la bunici şi a numărat monedele. Nu erau multe, dar poate erau de ajuns?
Fără să stea pe gânduri, a alergat spre florăria de la colţul străzii. De departe, a zărit crinii albi în vitrină, strălucind ca nişte năsucuri de lumină. Sa oprit, a tras o gură de aer.
A intrat hotărât.
Ce vrei?, a întrebat vânzătoarea cu un ton rece, cercetândul pe copil. Probabil că nu e locul potrivit. Nu vindem jucării sau dulciuri, doar flori.
Nu sunt aşa Vreau să cumpăr crini Cât costă un buchet?
Vânzătoarea a spus preţul. Petru a scos toate monedele din buzunar. Era cam jumătate din sumă.
Vă rog pot să lucrez! Vă ajut să curăţ, să şterg praful, să spăl podelele Împrumutaţi-mi buchetul, vă rog
Eşti nebun?, a răspuns vânzătoarea cu iritare. Crezi că sunt milionară ca săţi dau flori gratis? Pleacă sau chem poliţia nu e loc de cerşit aici!
Petru nu sa dat bătut. Avea nevoie de acele flori. Sa pus să implore din nou:
Vă promit că voi plăti tot! Vă dau tot ce am! Înţelegeţi
Uite-l pe micuţul actor!, a strigat vânzătoarea, atrăgând privirile trecătorilor. Unde-s părinţii tăi? Poate ar trebui să chemi serviciile sociale? Ultima avertizare pleacă!
În acel moment, un bărbat sa apropiat. Văzuse ce se întâmpla.
A intrat în florărie exact când vânzătoarea țipa la copil. Sa simțit revoltat de nedreptatea față de un copil.
De ce țipi așa?, la întrebat cu voce tare pe vânzătoare. Îi strigi ca și cum ar fi furat ceva, dar e doar un băiat.
Și tu cine ești?, a certat femeia. Dacă nu ştii ce se întâmplă, nu te amesteca. A furat aproape buchetul!
Bine, aproape a furat, a replicat bărbatul ridicânduse. Mă tratezi ca pe o pradă! Are nevoie de ajutor, iar tu îl ameninţi. Nu ai nicio inimă?
Sa întors spre Petru, care stătea în colţ, cu lacrimi pe obraji.
Bună, micuţule. Mă numesc Yurei. Ce te supără? Vrei să cumperi flori, dar nu ai destui bani?
Petru a şters nasul cu mâna și, cu voce tremurată, a spus:
Vreau crini albi Pentru mamă Îi plăceau mult A plecat acum trei ani Azi e ziua ei Vreau să merg la cimitir cu flori
Yurei a simţit cum inima isa strâns. Povestea băiatului la atins profund. Sa aplecat lângă el.
Fata ta ar fi mândră de tine. Nu toţi adulţii aduc flori la aniversare, iar tu, la opt ani, îţi aminteşti şi vrei să faci ceva frumos. Vei deveni un om cu adevărat.
Apoi sa îndreptat spre vânzătoare:
Arată-mi crinii pe care ia ales. Vreau să cumpăr două buchete unul pentru el, unul pentru mine.
Petru a arătat vitrina cu crinii albi, strălucind ca porţelanul. Yurei a ezitat puţin erau exact florile pe care le plănuise să le cumpere. Sa gândit: Coincidență sau semn?
În scurt timp, Petru a ieșit din magazin cu buchetul preţios în mâini. Îl strângea ca pe o comoară, fără să creadă că totul sa terminat cu bine. Sa întors spre bărbat şi, timid, ia întrebat:
Domnule Yurei pot să-ţi las numărul de telefon? Voi returna banii, promit.
Bărbatul a chicotit amuzat:
Nu am îndoieli că vei face asta. Dar nu e nevoie. Azi e o zi specială pentru o femeie dragă mie. Așteptam să-i spun ceva. Sunt de bunăvoie, cu bucuria de a face o faptă bună. În plus, gusturile noastre coincid mama ta și iubita mea, Irina, iubeau aceiaşi crini.
A rămas puțin tăcut, visând la Irina. Ei erau vecini, locuiau în blocuri opuse. Se întâlniseră întâmplător, când Irina fusese agresată de câţiva tineri, iar Yurei a intervenit. Îşi primise un pumn negru, dar nu regretă niciun minut de acolo încolțise o legătură de simpatie.
Anii au trecut; prietenia a înflorit în dragoste. Toţi spuneau că sunt cuplul perfect.
Când Yurei a împlinit optsprezece, a fost trimis la serviciul militar. Pentru Irina a fost un şoc. Înainte să plece, au petrecut noaptea împreună, prima lor noapte.
Totul a mers bine până când Yurei a suferit o gravă leziune la cap. Sa trezit în spital fără memorie, nici măcar numele său. Irina a încercat să-l contacteze, dar telefonul rămânea tăcut. Credea că Yurei a abandonat-o. În timp, a schimbat numărul și a încercat să uite durerea.
Câteva luni mai târziu, memoria isa întors în părţi. Irina a revenit în gândurile lui. A început să sune, dar nu se auzea răspuns. Nimeni nu ştia că părinţii săi ascunseseră adevărul, spunând fetei că Yurei o părăsise.
Întors acasă, Yurei a decis să o surprindă pe Irina a cumpărat crini albi şi sa îndreptat spre ea. Dar a găsit o scenă total diferită: Irina mergea mânăînmână cu un bărbat, însăită, fericită.
Inima lui Yurei sa frânt. Nu a putut înţelege cum sa întâmplat aşa. Fără să caute explicaţii, a fugit.
În aceeaşi noapte sa mutat întrun alt oraș, unde nimeni nu îl cunoştea. A început o nouă viaţă, dar nu a uitat pe Irina. Sa căsătorit, sperând la vindecare, dar căsnicia sa dărâmat.
Opt ani au trecut. Întro zi, Yurei a realizat că nu mai poate trăi cu golul din interior. Trebuia să găsească pe Irina, să-i spună tot. Şi iatăl din nou în oraşul natal, cu un buchet de crini albi în mână. Acolo la întâlnit pe Petru o întâlnire ce urma să schimbe totul.
Petru da, Petru! a strigat Yurei, ca şi cum sar trezi dintrun vis. Stătea lângă florărie, iar băiatul aştepta în continuare.
Băiete, poate te pot duce cu maşina? a întrebat Yurei blând.
Nu, mulțumesc, a răspuns copilul politicos. Ştiu să iau autobuzul. Am fost la mama mea înainte nu prima dată.
Cu aceste cuvinte a strâns buchetul la piept şi a alergat spre staţia de autobuz. Yurei la privit plecând o clipă lungă. Ceva la acel copil ia trezit amintiri, o legătură inexplicabilă, aproape de rudenie. Drumurile lor sau intersectat cu un motiv. În Petru era ceva păţit de mult în faţa lui.
După ce băiatul a plecat, Yurei sa îndreptat spre curtea în care locuia odinioară Irina. Inima îi bătea ca un tobe, a ciupit ușa și a întrebat o bătrână vecină dacă ştie unde e Irina acum.
Păi, drăguţelule, nu mai e aici a murit acum trei ani, a răspuns femeia cu tristeţe.
Ce?! a exclamat Yurei, ca lovit de şoc.
După ce sa căsătorit cu Vlad, nu sa mai întors. Sa mutat la el. Şi, apropo, un om bun a luat-o când era însărcinată. Nu mulţi ar face aşa ceva. Sau iubit, sau îngrijit. Au născut un copil. Şi asta e tot ce ştiu.
Yurei a plecat încet, simţind că e un fantomă rătăcită, prea târziu, singur pentru totdeauna.
De ce am aşteptat atât de mult? De ce nu mam întors mai devreme?
Cuvintele vecinei isau răsunat în minte: însărcinată.
Aşteaptă. Dacă era însărcinată când sa căsătorit cu Vlad copilul ar putea fi al meu?!
Mintea isa învârtit. Poate, undeva în acest oraş, fiul lui trăia. O flacără sa aprins în el trebuia să-l găsească. Dar mai întâi avea să-l găsească pe Irina.
La cimitir a găsit rapid mormântul ei. Inima ia strâns în durere iubire, pierdere, regrete au revărsat în valuri. Dar ceva mai puternic ia lovit privirea: pe piatră era un buchet proaspăt de crini albi, aceiaşi flori dragi Irinei.
Petru a şoptit Yurei. Eşti tu, copilul nostru fiul meu
Sa uitat la fotografia de pe piatră, care îl privea înapoi, şi a murmurat:
Iartă-mă pentru tot.
Lacrimile iau curs pe obraji, dar nu lea oprit. A luat apoi un viraj rapid şi a alergat spre curtea indicată de Petru când erau lângă florărie. Acolo avea şansa.
A găsit pe băiat în balanţă, legănânduse gânditor. Se întâmplase ca, de îndată ce Petru se întorsese acasă, mama vitregă îl certase pentru că plecase prea mult. El, supărat, fuge afară.
Yurei sa aşezat lângă el, la îmbrăţişat cu căldură.
În acel moment a apărut un bărbat din intrare. Văzând pe străin lângă copil, sa oprit, apoi la recunoscut.
Yurei nu mă aşteptam să vii. Cred că înţelegi că Petru este fiul tău, a spus cu o uşoară surpriză.
Da, a încuviinţat Yurei. Am venit pentru el.
Vlad, omul cu care Irina se căsătorise, a oftat adânc:
Dacă vrea, nu-l voi opri. Niciodată nu am fost cu adevărat soţul ei, nici tatăl lui Petru. Ea ia iubit doar pe tine. Ştiam asta. Credeam că timpul va trece. Dar, înainte să moară, a vrut să te caute, săţi spună tot: despre fiu, despre sentimente, despre tine. Nu a avut timp.
Yurei a rămas tăcut, gâtul sa strâns, gândurile iau bătut ca nişte cioburi.
Mulţumesc că lai acceptat, nu lÎn cele din urmă, Petru și Yurei au învățat că adevărata familie nu se măsoară în sânge, ci în iubire și iertare, iar fiecare gest de bunătate crește lumină în inima celor pierduți.
