Știi, Ancuța, ca să arăt așa, să strălucesc în aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, merg să mulg vacile, să le dau de băut vițeilor, să împrăștiez furajul, și abia apoi mă îndrept spre munca de la oraș. Deci nu ai niciun motiv să fii geloasă. Dacă ai ști ce înseamnă viața la sat, nai mai crede în acele vorbe.
Vai, Ilinca! Ce frumoasă ești! Şi nu poţi spune că trăieşti la sat. Uitete la tine, tot în aur! Lanţuleţ, brăţară, chiar şi un colier cu moli de aur îţi vedea ochii copilăriei și nu se mai opri să vorbească. Ilinca, tu eşti un adevărat exemplu; spun că oamenii de la sat trăiesc greu, dar dacă te privesc, toţi locuitorii orașului ar pleca să se mute la noi. Aşa trebuie, să locuieşti la sat, să arăţi șic, să te îmbraci strălucitor și să sclipeşti de aur!
Ştii, Ancuța, ca să arăt așa, să strălucesc în aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, merg să mulg vacile, să le dau de băut vițeilor, să împrăștiez furajul, şi abia apoi mă îndrept spre munca de la oraș. Deci nu ai niciun motiv să fii geloasă. Dacă ai şti ce înseamnă viaţa la sat, nai mai crede în acele vorbe.
Ilinca, eu nu ştiu nimic despre sat! Eu, spre deosebire de tine, am crescut înconjurată de vite şi porci, dar când ai devenit bătrâna de la sat, rămâne un mister pentru mine. Eraţi siguri că, după studii, nu vei mai reveni niciodată acasă.
Păi, ce să mai aduc cu mintea înapoi la ce a fost, a fost. În tinereţe erau toate visuri mari; credeam că totul se va întâmpla aşa cum am planificat, dar viaţa a dăruit altă cale.
Ilinca avea un caracter încăpățânat; dacă spunea ceva, îl făcea. De mică pretindea că viaţa la sat, cu grădini, cartofi, vaci şi viţei, nu are nevoie de nicio căştă cu fân, căci ea, frumoasă şi deșteaptă, merită ce e mai bun, iar acele vaci nu îi vor mai fi de folos niciodată.
Mama, nu mă voi întoarce niciodată în satul tău. După terminarea școlii mă mut în oraş, voi găsi un bărbat bogat, mă voi căsători şi voi rămâne acolo. Nu am nevoie să stau la sat!
Bine, Ilinca, dacă aşa vrei, dar nu ştii ce ne rezervă viaţa. Satul nu e mai rău decât oraşul; şi acolo oamenii trăiesc. Dacă ai merge să mulgi vacile, fiica mea, ar fi mai uşor pentru mine, iar eu aş pregăti cina.
Hai să nu mă închipui să merg la vaci! Toată lumea din sat va începe să râdă de mine. Ştii, mamă, vacile voastre mă așteaptă. Nu voi pleca, şi nici nu mă mai întrebaţi despre asta.
Alţi copii merg la vaci şi îi ajută pe părinţi. Ce te face mai bună decât ei, fiică?
Mamă, la ceilalţi nu mă uit. Eu am mintea mea…
Roxana, mama Ilincăi, oftă şi se duse în tăcere să întâmpine vitele de pe păşune, în timp ce fiica îşi acoperea faţa cu tonuri de machiaj, pregătinduse pentru o petrecere rurală.
Prietenele Ilincăi priveau cu invidie regina satului, care niciodată nu se ocupa de treburi casnice, nici nu spăla vasele, fără să se gândeşte să intre în hambar. Probabil că Ilinca nu ştia nici de unde să înceapă la vaci. Era o copilă neîntâlnită, neaşteptată. Sora mai mare se căsătorise de mult, avea nepoţi, iar Roxana aflată însărcinată se apropia de naştere. Năşterea se aşezase la doar două luni distanţă una de alta. Cum să nu o răsfăţi pe micuţă?
Anotimpurile treceau, copiii creşteau, părinţii îmbătrâneau. Ilinca termină liceul. Notele ei nu fuseseră strălucitoare, majoritatea erau treimi, dar ambiţia îi dădea aripi.
A decis să devină învăţătoare. Munca nu era murdară, era curată şi respectată. Întro seară, Roxana oftă din nou: au vândut cu soţul doi viţei şi i-au plătit pe anul de studii al fiicei.
Nimeni nu înţelegea la început de ce Ilinca era în aşa fel. Anul final de colegiu o făcea să vină des la casă. Îşi aranja părul în faţa oglinzii, privea pe fereastră ca şi cum aştepta pe cineva, dar şia găsit singurătatea în cluburile mici.
Întro zi de weekend, socriii i-au venit cu o ofertă: Avem marfă, veniţi să cumpăraţi. Părinţii nu înţelegeau gluma, dar Ilinca, fără să le ceară voie, a sărit în braţele lui Mihai, prietenul de la sat, cu patru ani în urmă. El rămăsese în oraş după colegiu, sau întâlnit iarăşi, iar dragostea a înflorit.
S-au căsătorit în vremea în care Ilinca îşi încheia colegiul, deja însărcinată. Se spunea că a primit credite doar pentru situaţia ei, nu pentru merit. Au închiriat un apartament în oraş şi au început viaţa împreună. Părinţii le trimiteau pachete cu provizii, ca să nu treacă prin foame. Ilinca era în concediu de maternitate, şi Mihăl a muncit dublu. Au născut o fetiţă, o mică frumoasă ca mama. Cu două persoane salariul nu ajungea, cu trei dava sigur. Mihăl sa înfuriat:
Fă ce vrei, eu nu vreau să aud altceva. Să nu mai trăim ca atâia, să nu dăm jumătate din salariu fratelui pentru un apartament. Hai să ne mutăm în sat, să crească Luna, şi punct.
Au strâns ce avea şi au plecat la sat. Părinţii lui Mihăl au cumpărat o casă nouă, în timp ce cea veche stătea goală. Acolo sau instalat tineri. Mihăl a găsit un loc la ferma locală mecanic calificat, cu diplomă. Salariul era mai mic decât în oraş, dar tot era la îndemână, iar locuinţa era gratuită. La început Ilinca a refuzat: De ce mai adus aici? Dar apoi sa liniștit. Cu mama şi socra lângă ea, cu copilul în braţe, primind alimente, viaţa părea o poveste.
Povestea nu a durat mult. Socra şi mama Ilincăi sau enervat că Ilinca petrecea zilele în faţa oglinzii, în timp ce ei stăteau cu mâinile în grădină. Hai să ne așezăm pe rând lângă nepoată, spunea socra. Ilinca, încă tânără, prefera să lucreze pe câmp. A încercat să protesteze, dar Mihăl, cu un zâmbet şiret, a înţeles totul şi a lăsat-o să spele morcovii. Toată vara a curăţat grădina, fără firimituri. Anul următor a decis să-şi cultive singură o livadă, căci nu era corect să ceri mereu ajutorul părinţilor pentru fiecare morcov.
Mihăl a hotărît să crească viţei. E profitabil, spunea, ferma dă fân, hrană, tot ce poţi să cultivi. Unde sunt viţei, acolo trebuie şi vaci. Părinţii Ilincăi sau mutat în centru şi iau dăruit o vacă tinerilor. La început Ilinca a găsit greu să se trezească la ora cinci, dar apoi sa obișnuit.
După patru ani a apărut un loc liber la grădiniţa din sat, când o învăţătoare sa pensionat. Grădiniţa a luat aripi, iar viaţa a căpătat un nou ritm.
Ilinca nu a mai visat la viaţa de oraş. De dimineaţă până seara era ocupată cu treburi, cu griji, cu grijă pentru cei dragi.
Socra sa mutat şi ea în centru, fiica merge la şcoală, iar Ilinca rămâne la sat. Sa promovat, a devenit şefă de grădiniţă. Mihăl a deschis discuţia:
Ce spui, Mihăl? Ce near lipsi? Casă, grădină, gospodărie. Avem bani. Şi mergem în oraş deseori. Nu vreau să plec, îmi place şi aici. Cine va avea grijă de grădiniţă dacă plec?
Luna termină şcoala, apoi vedem, a spus Ilinca.
Au trecut douăzeci de ani ca un singur vis. Sa adunat clasa, după absolvire. Mulţi dintre colegii Ilincăi erau în sat, alţii în oraş. Prietenele din copilărie, Ana şi Mara, nu se mai întâlniseră de cincisprezece ani. Dar în seara reuniunii, toţi sau adunat.
Au rămas uimiţi de cum sa schimbat viaţa adultă. Nimeni nu se aştepta aşa ceva. Jumătate dintre colegi locuiau în oraş, cu cariere şi apartamente.
Ana, de exemplu, a crescut în sat, părinţii ei erau fermieri. A studiat modest, nu a avut planuri de a merge la facultate; i sa pregătit locul la fermă. A plecat la un colegiu de gastronomie, a găsit un job în oraş, sa căsătorit şi a devenit o femeie de succes.
Mara, în schimb, sa căsătorit în clasa a XIIa cu Mihai, un coleg. Trăieşte în oraş, are o locuinţă şi o maşină. Soţul este om de afaceri, iar Mara nu lucrează, deşi nu a visat la viaţa urbană din copilărie.
Colegul a petrecut momente plăcute, a schimbat numere de telefon, sa mirat de întorsătura sorții şi sa despărţit cu gânduri profunde. Ilinca şi Mihăl au ajuns acasă, gânditori şi serioşi, fiecare în propriile reflecţii.
Îmi pare rău că te-am luat din oraş atunci, ştiam că nu suporti satul, ai fi fost fericită în maşină, a spus Mihăl.
Nu, nu, Ilinca! În maşină merg şi eu, nu trăim mai prost decât alţii. Şi în oraş nu e totul dulce; fiecare loc are avantajele lui. Îmi place la sat. Mă obosesc de agitaţia oraşului. În copilărie nu ajutam la treburile casei părinţii mă răsfăteau. Credeam că e ruşine să mă ocup de gospodărie. Dacă nu mai adus în sat, nu am şti că munca e grea. Acum, dacă am şters farfuria, nu eram fericită. În sat, lângă tine, am învăţat că trebuie să muncim peste tot. Nu suntem departe de oraş. Ori de câte ori putem, ne mutăm. Există muncă, locuinţă, ce nemai trebuie pentru fericire?
Da, Ilinca. Când ai învăţat să iubeşti satul?
Întotdeauna lam iubit, doar că nu înţelegeam. Niciodată să nu spui niciodată. Îţi aduci aminte cum strigam că nu voi locui niciodată la sat? Şi uitea cum sa întâmplat.
Likeuri şi comentarii în secţiunea de deasupra!
Prieteni, dacă vreţi să citiţi şi alte povestiri, lăsaţi comentarii şi nu uitaţi de likeuri. Ne încurajează să scriem mai departe.
