Măreţul meu soţ… Prima oară căsătorită la cincizecişicinci de ani… Au trecut deja cinci ani de când am sărbătorit nunta. Acum am şaizeci, el şaizecişicinci. Nu e nimic ieşit din comun la vârstele noastre se întâmplă toate felurile de lucruri. Dar ciudăţea cea mare este că a fost prima mea căsnicie. şi şi pentru el prima.
Şi să ştiţi că nu miam dorit niciodată să mă căsătoresc. Niciodată! Când nu fusesem nici măcar douăzeci de ani, băiatul pe care îl iubeam cu toată inima mil părăsi; se numea Sorin. El fuge când eram la al cincilea lună de sarcină. La început, iertă-mă, Doamne, mă gândeam să îmi iau viaţa. Dar m-am strâns cu toate forţele şi am jurat: niciodată nu mă voi căsători. Nu voiam să am lângă mine încă un necăjit, care să dispară la prima ocazie.
Şi am ţinut cuvântul. Fiica a crescut, sa căsătorit, neau născut nepoţi, iar eu, ca un măgar încăpățânat, am tras singurătatea pe umeri. Nu e de negăsit că bărbaţii au încercat şi ei să mă abordeze. Dar cum! Caracterul meu nu permite: dacă am hotărât ceva, nu mă abat de pe drum. Singurătatea ma făcut să fiu dură, să nu mai semăn cu o femeie adevărată.
Dar soarta, acea făţărâcă, are totulăţi alte planuri. Vreau să vă spun cum, în cele din urmă, un bărbat a reuşit să mă ia sub cerul lui
Când am intrat la pensie, ca şi majoritatea pensionarilor, am început să îngrijesc grădina. Moştenisem de la părinţi o căsuţă de la ţară în jurul satului Măcăreşti, cu puţină parcelă. Ajungeam acolo cu trenuleţul electric; drumul dura puţin peste o oră, aşa că mereu aveam cu mine un revistă cu rebusuri timpul zbură.
Întro zi, la staţia de tren, sau aşezat în vagon un cuplu şi un bărbat scund, cu riduri de la multă vreme. La început, toţi stăteau tăcuţi. Apoi am auzit cum femeia, cu voce şoptită, spuse:
Sorine, să mergem la copii să-i ajutăm? Tu eşti tată
Dar vocea ei a fost înăbuşită de un ţipăt de băiatul mare:
Ce faci, proastă?! Cum să mă aplec în faţa acestor idioţi?!
A urmat un şir de înjurături la adresa soţiei şi a copiilor. Am ridicat ochii fără să-mi dau seama şi am rămas uluită. Era Sorin. Acela care ma părăsise în drum spre naştere. Rămasese aproape neschimbat, doar ridurile de pe faţă se adânciseră şi privirea-i era mai amară. Mare, zgârcit, la fel ca odinioară. Sorin nu ma recunoscu, dar observă privirea mea şi scoate:
Ce te uiţi așa? Întoarce-te, că altfel-ţi lovesc ochii!
Muşei o rană de paralizie. Şi, brusc, ceva neaşteptat sa petrecut. Bărbatul mic, cel aflat în faţa mea, se ridică hotărât şi se aşează între mine şi Sorin:
Dacă nu încetezi să umileşti femeile, vei avea de făcut cu mine. Un bărbat ce vorbeşte aşa cu femeile nu e bărbat, e un nimic. Te voi curăţa cu coarne de berbec!
Mă temeam: Sorin ar fi putut să-l zdrobească pe cel mic. Dar el se întoarse, îşi strânse umerii şi mormăi ceva. Atunci am înţeles: în faţa mea nu era un erou, ci un om cu frică, care ştie să ridice vocea doar pentru femei. Şi eu, prin el, miam frânt toată viaţa! Lacrimile mia început să curgă. Totul a trecut ca un film proiectat în viteză treizeci de ani întro clipă.
După două staţii, Sorin şi soţia lui au coborât, iar eu am început să plâng. Un gol amar sa așternut în suflet.
Nici lacrimă nu-ţi strică chipul frumos, a zis cu un zâmbet salvatorul meu. Acum nu părea mic. În faţa mea era un bărbat adevărat. Se numea Fedor Boriceanu, fost ofiţer.
Aşa am făcut cunoştinţă. Şi, dintro dată, am simţit că, pentru prima oară în mulţi ani, vreau să mă căsătoresc. Vreau să fiu femeia iubită.
Şi aşa sa întâmplat.
Cu Fedor suntem fericiţi. Viaţa, se pare, îşi plasează totul cu înţelepciune. Nu contează câţi ani ai. Chiar şi în toamna vieţii poate să apară dragostea și să aducă fericirea adevărată.
