Victor Ilie, abia pus în coșul de nuiele prada cu sărăcia serii și îndreptânduse pe poteca strâmtă spre vagonelul său de lemn, se opri brusc, ca și cum ar fi fost lovit de un fulger. Nu era halucinație. Din ceaţa de pe Nistru, densă şi neclară, se auzi din nou acelaşi sunet nu un strigăt, ci un gem de moarte, cu o teroare animalică cei făcea pe spate fiori să curgă singure. O femeie striga. Vuietul vântului printre brazii bătrâni sfărâma glasul ei, dar cu greu se despărţea cuvintele. Nu chema doar ajutor, implora cu toată forţa sufletului său. Alături de ea era şi altcineva, ale cărui izbucniri de apă, panică, bubuiau spre mal.
Fără să se gândească, Victor aruncă coșul; câţiva păstrăvi argintii săltară pe nisipul umed. Scoatânduși jacheta groasă şi pantalonii de muncă uzuiţi, îmbrăcat doar în lenjerie macinatǎ, se aruncă în apa neagră şi îngheţată. Vântul, ca un animal furios, ridică valurile, lovindi faţa cu spumă şi stropi.
Înotul era o chinire imposibilă. Curentul, de obicei leneş, era în acea zi vicleş şi puternic, apucândui picioarele ca nişte braţe reci. Aproape pe mijlocul râului, acolo unde apele erau deosebit de întunecate, se lupta disperată o tânără. Părul ei negru, ca algele, se ridica pe valuri şi apoi se afunda în abisul negru, înghiţindo cu capul. Băiatul pe care ea, parcă, îl implorase fără rost deja ajuns pe cealaltă parte a malului. Nu se întoarse, mişcările lui erau bruşte, speriate. Scoţind o plută de cauciuc, se întoarse spre marginea pădurii, căutând să se ascundă în desișul salvator.
Fata nu mai striga. Nu mai ieşea la suprafaţă. Când Victor, flămând cu ultimele puteri, ajunse la locul fatal, pe apă se deschiseră doar cercuri lente, sinistre. Inima iși căzu în călcâie. Cu un glas puternic de aer, îşi umplea plămânii şi se scufundă în ceaţa îngheţată. Îşi căută cu mâinile haina alunecoasă, strânse în braţ corpul neputincios şi, cu cealaltă mână ca văl, pedala cu picioarele ca cu un vâsla, întorcânduse spre malul său. Fiecare lovitură de vâslă răscolea durerea în muşchi, fiecare suflare era un gem. Dar înota, agăţat de viaţă şi de cea pe care o ţinea în braţe.
După ce scoase fata pe mal, fără să simtă epuizarea, începu să lucreze. Mâinile, obişnuite cu greutăţi, se mişcau repede şi cu precizie întoarceri, presiuni, respiraţie artificială. Din plămâni curgea apa tulbure a Nistrului, iar corpul salvat scutură un tuse stinsă, intermitentă. Respiraţia se așeză, slabă, dar constantă. Trebuia să o încălzească. A strâns cărbunii morţi ai focului vechi, a aşezat pe ţărâna încă caldă un pat din pietre netede, la căptuşit cu un strat gros de blană de brad. A aşezat cu grijă fata pe acea litera improvizată, a acoperito cu singura jachetă a lui, mirosind de fum şi sudoare. Sa adunat resturile de pe mal, a tras hainele ude peste corpul înțepenit şi sa așezat lângă focul nou aprins, întinzând spre el mâinile tremurânde, albăstruşii de frig.
Căldura se răspândea încet, ca şi cum ar fi refuzat să pătrundă în carnea îngheţată. Fata rămânea nemișcată, doar un abur fragil din respiraţia ei dovedea viaţa. Apa rece şi şocul traversat fuseseră ca un blestem, dar Victor ştia că timpul va trece şi ea se va trezi. Ştia asta ca şi cum ar fi ştiut fiecare cotitură a acelui râu.
Ridică privirea spre cer, acoperit de nori grei, joşi ca plumbul. Prin acea perdea nu se vedeau nici stelele nici luna nu ar fi reuşit să pătrundă. Era gol şi fără speranţă.
Coborî privirea la flăcările jucăușe, şi acestea îl purtară înapoi, în amintirea unei seri cenuşii, atât de neîndurătoare, ce ia furat totul.
În acea seară, alături de Lia şi micuţul Călin, plecaseră la pescuit, ca de obicei în fiecare vară. Lăsânduşi soţia şi copiii să strângă lucrurile în cort, Victor porni pe mal cu barca veche, dar de încredere.
Încălziţivă cu ceai, mă întorc cu peşte cu coadă şi vom savura cea mai aromată ciorbă de peşte din lume! îi spuse vesel Victor Liei, cu un zâmbet larg, fără griji.
Fii atent, Vitor, vremea se strică, îl avertiză soţia, privind norii ce se adunau.
Că ştiu fiecare piatră de aici! Nuţi face griji! strigă el de pe apă, iar vâsla lui tăia oglinda lină.
Ajuns la locul său preferat, aruncă undiţele şi a aşteptat ritualul obişnuit. Dar cerul se înnegri brusc, ca şi cum ar fi căzut noaptea peste zi. Vântul răzleşte copacii la pământ, iar din cer se prăvită un perete de apă. Barca se clătină, apoi se auzi un zgomot uscat fundul barcii loveşte o ramură ascunsă sub apă, ca o sceptră. Aerul se umplu de un ştiu neplăcut, iar în câteva clipe barca se transforma întrun bucată de pânză de cauciuc fără formă.
Victor încercă să înoate, dar o crampe arzătoare de apă rece îl înălţă la un picior. Lupta cu elementele furioase era inegală. Curentul îl prinşi, îl loveşte de ceva tare, şi întunericul îi înghiţi conştientul. Se trezi abia la a treia zi, întins pe o scaună dură, întro casă de lemn, cu fumul şi miros de iarbă. Să se ridice îi provocă ameţeală şi greaţă. În acel moment, la uşă, intră un bătrân cu faţa crăpată ca o hartă a vieţii.
Te-ai trezit, mormăi el fără emoţii, aşezând pe un scaun o ciorbă cu aburi. Bea această plantă, ţineţi sângele. În plus, mâncaţi ciorba, altfel nuţi va mai rămâne nici o suflare.
Unde sunt? mormăi Victor, iar la auzul unui nume de ţinut necunoscut înţelese cu groază că fusese dus la sute de kilometri de casă.
Tea lovit norocul, băiete, spuse bătrânul după un scurt şopt. Vânzătorii de vânat mă aduse pe viu. Credeau că nu tevei mai întoarce.
Victor încercă să se ridice din nou, dar bătrânul îl opri cu un deget uscat:
Stai jos, nu te lăuda. Sângele ţilai pierdut. Şi acum, dacă te mişti, vei muri. Odihneştete şi vindecăte.
Şi familia? Soţia, copilul Nu ştiu că sunt în viaţă! strigă Victor, cu o notă disperată. Îşi imagină pe Lia, şi inima ia strâns în noduri dureroase.
Nuaici nu se trimit scrisori, răspunse bătrânul. Este pădurea, numai lupii urlă şi urşi urcă. Nue un oraş cu poştă.
Cum trăiţi aici? întrebă Victor curios.
Cum? Ierburi, ciuperci, nuci, fructe de pădure. Iarna adunăm provizii pe mal. Vânzătorii vin rar, aduc daruri. Aşa trăiesc. De douăzeci de ani. Bătrânul suspină greoi şi, şchiopând, se căi pe scaunul din colţ. Odihneştete. Mai ai nevoie de forţă.
Cîţigă, Victor privea lumina slabă a lumânării pe masă. Umbra ei dansa pe pereţi şi, în acele contururi, vedea chipurile Liei şi ale lui Călin. Dorul era atât de ascuţit încât îşi strângea dinţii să nu gemă. Dincolo, afară, năpădea o vijelie, şoptind căile şi speranţele.
Zilele se scurgeau, una după alta, ca noduri pe un şir. Fiecare mișcare mică să te ridici, să te așezi, să ţii o lingură era o victorie de bucurie.
În cele din urmă, după luni de suferinţă, Victor se ridică pe un baston, aşa cum îi spusese bătrânul. Când, pentru prima oară, părăsi cămașa de la foc, lumea se schiase sub un alb orb, un covor de zăpadă neatins.
Cum să ies de aici? întrebă încet omul, temânduse să nu dea în dedesubt ură.
Nimic nu poţi face, răspunse bătrânul scurt. Nu poţi merge, drumul spre şosea e o zi de mers, poate mai mult. Totul e acoperit de zăpadă. Rămâi până în primăvară. Dacă te refaci, te voi duce cu mine.
Şi vânzătorii? Nui pot ajuta?
Vânzătorii de iarnă seau în alte ţinuturi. Văd primăvara şi toamna pe aici. Poate cineva teva lua, dacă norocul zâmbeşte Dar nue uşor. Drumul e blocat. Bătrânul clătină capul, şchiopând, şi aruncă încă un buştean în foc.
Victor tresări, ieşind din adâncurile amintirilor. Inima îi tresări de aceeaşi durere veche. A pus din nou câteva beţe uscate pe foc, sa ridicat şi sa apropiat de fată. Respiraţia ei devenea mai adâncă şi mai regulată, deşi conştianta nusa întors încă. A aranjat iar haina pe ea şi sa întors la foc, lăsând trecutul să-l tragă din nou în vârtejul nemilos.
Bătrânul era tăcut. Când Victor serecuperă şi putea să se mişte prin casă, bătrânul începu să-l ajute: curăţa zăpada de la uşă, aducea lemne, aprindea soba. Mâncarea, acea ciorbă din rădăcini şi ierburi, îi era acum gustoasă foamea şi instinctul de supravieţuire erau mai puternice. Ceaiul făcut din plante de vară îi aducea aminte de Lia, care obișnuia să pună mentă şi mușețel în ceai. Amintirile erau dulci şi amare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată.
Iarna se întindea infinit, timpul părea blocat în ghetă. Chiar şi când primăvara a sosit, zăpada se topea încet, ca să nu cedeze pământului. Mai două luni de luptă dintre iarnă şi primăvară, iar când Victor simţi din nou forţa în picioare, bătrânul adormi.
Nu tepot duce, cum am promis, şopti el, întins pe scaun. Eu cad și nu pot săţi arăt drumul. Am ridicat pe tine, acum trebuie să mă ridic eu.
Cum vei rămâne singur aici? Hai cu mine! La oraş, la spital!
Spitale? Nici un doctor nuţi va repara așa. Bătrânul ridică mâna slabă. Ştiinţa ştie doar să taie. Noi neavem cu gângrena, cu plăsări și ierburi. Mergi şi nuţi face griji, mă voi vindeca. Nu în prima.
Bătrânul îi arătă calea, iar Victor, recunoscător, plecă spre oraş. Drumul, ce părea drept, se transformă în hăţi de noroi după câteva ore. Mergea în noapte, fără să găsească nicio urmă de drum. Noaptea a durat sub brazi, apoi, trezinduse, auzi şuşotul uşor din spate. Întorcânduse, cu un fiorÎn final, când soarele răsare peste apele liniștite ale Nistrului, Victor, cu ochii umezi de lacrimi, își vedea reflexia alături de fiul său, iar amintirile se împletesc cu speranța că, în ciuda tuturor furtunilor, viața poate să renască din nou.
