Doamna Anca a intrat în scara blocului unde locuia familia fiului ei, cu inima bubuind de bucurie și nerăbdare. Ce surpriză și încântare avea să trezească prin apariția ei, mai ales cu darul pe care-l adusese pentru nepoata iubită o mică perlă de jucărie, o păpușă de lemn cu ochi albaștri, pe care o numise de dragul ei Nati. Cutia, de jumătate de metru, era legată cu un fundiță de satin roz, cu un buchet de flori de câmp în vârf.
Anca nu a lăsat nimic pe jumătate: nici timpul, nici banii, nici efortul nu au fost restricții. A pus în aplicare o adevărată operaţiune specială. A călătorit spre Bălţi, la un meşter cunoscut pentru restaurarea păpuşilor vechi, a cumpărat o rochiţă albastră, un şniţel de dantelă şi un şapcă mică, pe care le-a cusut cu mâinile ei. A completat setul cu un căciulă de fârmă, mănuşi de lână, un şal de lână fină şi un al doilea costum cu buline. Totul a fost făcut dea lungul serii, cu răbdare şi migală. Era aceeaşi păpuşă pe care ea însăşi o primise, la opt ani, în anii de după 1960, cadou de ziua ei dintro familie săracă. Atunci, acea jucărie îi adusese copilăriei o rază de lumină: Nati, cum o chema, fusese cea mai frumoasă comoară a micii Ilinca. Anca a vrut să-i insufle o a doua viaţă. Căci păpuşile moderne, cu feţe de plastic şi priviri goale, nu erau pe placul ei.
Uiteai!, a exclamat soacra, surprinsă. De unde ai scos această raritate?
E prima și singura mea păpușă!, a răspuns doamna Anca, fără să remarce mirarea soacrei. Am mers la sora mea din satul de la Milişăuţi să o recuperez; a rămas acolo în casa părinţilor. Toţi ne-am născut băieţi, așa că nu am avut pe nimeni care să mă ajute să o aduc acasă. A stat mulţi ani întro cutie cu piciorul rupt Multe lacrimi am turnat când piciorul sa stricat! Dar cu timpul a devenit o altă poveste şi acum, priveșteo, pare nouă, chiar mai frumoasă! Restauratorul a făcut minuni!
Bunico, dămi, dămi!, a sărit Ilinca, în timp ce ceilalţi adulţi priveau păpuşa.
Îţi place?
Ce frumoasă Ce rochiţă Vreau şi eu una asemenea!
Îţi fac eu una şi vom fi aproape deghizate?
A, mama, cine poartă astăzi rochii de tip sovietic?, a intervenit fiul, Alex.
Liniște, tată! Vreau, vreau!, a exclamă Ilinca, de cinci ani, cu ochii mari.
Vei avea, dragă mea, tot ceţi doreşti!, ia promis bunica. Apropo, se numeşte Nati.
Beeee! Nume urât! O să o numesc Chelsea!, a protestat fetiţa, amuzată.
Dar, copilă, așa se cheamă câinele!, ia replicat bunica, puşăind.
Nu, o să-i spun Chelsea, ca în desenele animăţionale!, a spus Ilinca, lovind uşor păpuşa cu piciorul. Ochiul albastru al păpuşii sa luminat din nou. Uitaţivă!
Soacra, spre deosebire de nevastă, a arătat o adevărată admirație:
Îmi amintesc că şi eu am avut una în copilărie! Era doar umplută cu câramă. Ce dulceaţă! Dă-mi să o ţin o clipă.
Fetiţa a înmânat păpuşa celeilalte bunici, care a început să o studieze cu mare atenţie.
Ce frumuseţe! Priviţică are obrajii rumeniţi şi ochișorii limpezi! Ce privire curată şi emoţionantă! Ții aduc aminte de rochia albastră pe care o aveam şi eu în tinereţe!
Eu ştiam să croiesc din şabloane din vremurile sovietice, a explicat Anca, şoptind cu jenă.
Cum? Tu singură? Şi celelalte haine? E o muncă delicată! Bravo, Anca, eşti o meşteră!
Vă mulțumesc, a zis soacrul, căscânduşi mustaţa ca de grâu copt.
Doamna Anca, neobișnuită să primească atâtea laude, a roşit obrajii, iar soacra a scânteiat din nou de bucurie, ca un copil aflat în faţa unui foc de tabără.
Hai să vedem ce poate face păpuşa, a zis ea, apăsând pe burtă. Păpuşa a răspuns cu un glas de copil: Mămă!.
Părinţii Ilincăi sau privit cu un zâmbet ironic. Lacrimi de nostalgie iau umplut pe ochi pe Anca, amintindui de propria copilărie. Soacra a chicăit, iar bunica a radit ca un copil plin de lumină. Ilinca a batjocorit păpuşa și a strigat: Dămi, ba!
Aşteaptă o clipă!, a intervenit soacra, așezând păpuşa pe podea şi cântând: Toc, toc, micuţul merge Se plimbă!.
Mami, nu cred că e ceva special pentru copilul de azi, a zis Alex, sorind.
Cât ştii! Eu, când eram mică, aș fi dat viaţa mea pentru o astfel de păpuşă. Sau aș fi mâncat un kilogram de ridiche la abur, cât de urât îmi amintesc Nu e doar o jucărie, e un vis, nu ceva modern. Anca, eşti minunată!, a concluzionat soacra, dăruind păpuşa Ilincăi. Cel mai frumos cadou a venit de la tine!
Îţi mulţumesc, a rostit Anca, îndreptânduse spre masă. A observat cum Ilinca cerceta sub rochia păpuşii în căutarea butonului. Mămă! Mămă! se auzea constant.
Ilinca, drăguţica, nu desface butonul, să nu strici ce a fost restaurat, ia spus soacra. Totul a fost reparat cu grijă.
Soacra a oftat, gândinduse la cum bătrânii mereu dăruiesc comori din cufere, apoi le cercetează cu o nervozitate infantilă.
Ilinca, ai auzit ce zice bunica?, a întrebat ea, făcând o faţă îngrijorată.
Da
În timp ce adulţii îşi continuau discuţiile, sau înălţat primele toasturi pentru sărbătorită. Ilinca a alergat la masă, a luat noi jucării şi, în acelaşi timp, urmărea desene animate. Păpuşa, dezbrăcată, zăcea pe podea, lângă ea se aşezase o pisică bărbătească, curată, care îşi lingea cu grijă părul alb al păpuşii. Anca, așezată lângă fereastră, nu a observat ce se întâmpla cu Nati; ceilalţi invitaţi au uitat de ea.
Unde e nepotul nostru, Andrei?, a întrebat Anca brusc.
Este afară cu prietenii, a răspuns Alex. Nu-i place să fie cu noi, are distracţiile lui de tinereţe.
Şi a sărbătorit deja?, a cerut soacra.
Da, i-am ridicat capetele de cinci ori, pe bătrâni de ani, apoi iam dăruit carioci şi o carte de colorat, a zis Alex, zâmbind larg.
Nu se poate săţi loveşti copilul de cap!, a exclamat soacra. Era doar o glumă, nu-i așa?, a intervenit nevasta, amintind vechiul conflict când sora ei o tragea pe păr.
Soacra a lăsat un pahar pe masă şi a ridicat privirea spre tavan. Nu inventaţi. Voi aţi fost mereu certate, dar eu vă apăr, dacă văd că suferiţi. Tot cemi aduc aminte sunt bătăile, nu ştiu cum să le uit, a spus ea cu amară melancolie. Părinţii nu ne bateau, la cel mai mult le legam cu o şapcă de ştergere!
Nu, noi nu fugeam, eu îmi amintesc. Olya era favorita voastră, iar eu, a protestat nevasta.
Mai bine săţi aminteşti de fapte reale, nu de poveşti de copilărie! Cât de mult vam oferit, nerecunoscătoare!, a strigat soacra. Îţi amintim că ţiam plătit studii, că ţiam dat apartament, că ţiam pus la cale o viaţă decentă!
Nevasta a încruntat buzele, dar Anca a văzut că situaţia se încălzeşte. A decis să destindă atmosfera:
Că ştiţi, am un papagal nou în apartament! Ieri dimineaţă mam uitat pe balcon şi îl auzea cum spune: Bună, frumoaso!
Toţi au râs, cu excepţia nevestei, care a rămas cu o privire de dezaprobare. Soacra a susţinut că papagalul aparţine vecinului: Mătuşa Mara de la blocul de lângă, mia dat o cuşcă veche, iam pus numele Petru. E roşugalben, mare ca o măciucă, şi se îndrăgosteşte de firul de litiu.
Întrun moment, faţa Ancii sa încruntat, iar vocea ia devenit sfâşietoare:
Ce faci, micuţa mea, nu poţi să strici? Ia deodată săţi dau de pământ creioanele!
Ilinca a ridicat în mână păpuşa cu un creion roşu, încercând să îi dea feţei un strop de roşu. Tatăl, Alex, a sărit să-i ia creionul:
De ce ai stricat păpuşa? Bunica o va plânge, iar Chelseaanumaivafifericită!
Ilinca, Ilinca, a ofteat soacra, cu ochii roşii de lacrimă, ca la un funerariu.
Fata a început să plângă, a aruncat păpuşa şi a alergat spre mamă. Alex a ridicat păpuşa, arătând regretul pe chip.
Poate se curăţă?, a întrebat el.
În baie, cu săpun, dar să nu leaze părul, ia sugerat soacra, aşezânduşi mâna peste umărul soacrei şi strângândui cu blândeţe mâna: Copilul răsfăcut nu ştie să preţuiască nimic. Să nu vă supăraţi, Anca, e doar o jucărie
Nu e doar o jucărie, a şoptit Anca cu glas încet. Mă voi duce puţin săo ajut pe Alex.
Alex a revenit primul, apoi, cu paşi domoli, a venit şi Anca, ţinând păpuşa ca pe o fiinţă vie. A ridicat rochiţa albastră de pe podea, sa aşezat pe canapea şi a îmbrăcat Nati cu grijă. Pe obrajii păpuşii rămăseseră urme de creion. A netezit părul şi a zâmbit către nepoată.
Hai, Ilinca, vino aici. Am ceva săţi spun. Nu te teme, nu o să te cert. A aşezat-o pe genunchiul său, în timp ce Nati stătea lângă ea.
Când eram mică, puţin mai mare decât tine, nu aveam aproape nici o jucărie. Trebuia să împrumut de la surorile mele, iar erau trei. Aveam şi un frate mai mare, pe Kolya, ce lucra la ferma de la sat şi apoi a fost chemat la armată. Viaţa noastră era săracă mama nea crescut singură. Tatăl a murit când nu împlinisem încă un an. La zile de sărbătoare, mama ne dădea o chiflă la șase bănuţi, nu mai aveam bani săi cumpărăm altceva. Eu, cea mai mică, primeam tot ce rămânea. Totuşi nu mă plâng, înțeleg situaţia. De la cinci ani, ajutam la treburile casei, îngrijeam raţele.
Întro primăvară, în magazinul satului, au adus niște jucării. Printre ele, o păpuşă de o frumuseţe de nedescris! Nimeni nuo cumpăra, prea scumpă era. O numeam Nati.
Anca a făcut o pauză, privindui păpuşa cu ochii. Ilinca a așteptat cu nerăbdare.
Ce se întâmplă după?
Kolya sa întors din armată cu o zi înainte de ziua mea de opt ani. Era o sărbătoare, mama a copt un cozonac cu cireșe şi un tort de căpșuni, şi-au venit prietenele prin curtea casei, strigând: Anca, Anca, fratele tău ţia cumpărat o Nati! Ce noroc! Vino să te joci! Am rămas fără cuvinte, nuam crezut că primesc o jucărie nouă. Era visul oricărei fetiţe! Kolya ma sărutat pe obraji, mia spus: La mulţi ani, sora mea! E pentru tine, să fii mereu frumoasă şi bună. Şi mia întins cutia cu păpuşa. Am rămas uimită, nici nu cred că e real. Am ştiut că Nati va fi cu mine mereu. Am cusut haine pentru ea, iam dat lapte, iam citit poveşti, am dormit alături. Când, întro zi, un băiat mia rupt piciorul, am rămas cu ea până la paisprezece ani. În fiecareAstfel, Anca a înțeles că adevăratele comori nu se găsesc în lucruri noi, ci în amintirile și iubirea pe care le împărtășim cu cei dragi.
