Anca Petrescu stătea în pragul camerei, lăsând ușa ușor întredeschisă nu voia să deranjeze, dar nici să piardă clipa ce urma să se petreacă. Îi privea pe fiul ei cu aceeași privire în care se împleteau mândria maternă, tandrețea și o sfântă apăsare. Alexandru, înalt, purta un costum deschis la culoare și o papion albastru, cadou de la prietenii lui.
Totul părea desprins dintr-un film era bine croit, frumos și liniștit. Dar în interiorul Anei se strângea o durere rece: simțea că nu are loc în acea scenă, că este invizibilă, că nu a fost chemată să fie acolo.
A îndreptat cu grijă marginea vechii rochii, visând în gând la cum ar arăta cu noul sacou pe care îl pregătise pentru mâine hotărâsese să meargă la nuntă, chiar fără invitație. Dar abia a făcut un pas înainte, când Alexandru, parcă simțind privirea ei, s-a întors și expresia i s-a schimbat într-o clipă. A închis ușa și a rămas în cameră.
Mamă, trebuie să vorbim spuse el, cu o voce întinsă, dar hotărâtă.
Anca își alungă spatele. Inima i-a bătut cu putere.
Desigur, dragul meu. Am am cumpărat acele pantofi, îţi aminteşti că ţi-i arătasem? Şi încă
Mamă o întrerupse el. Nu vreau să vii mâine.
Anca rămase îngheţată. Inițial nu înţelegea cuvintele, mintea refuza să lase durerea să pătrundă în inimă.
De ce? tremura vocea ei. Eu eu
Pentru că e nuntă. Vor fi oameni. Tu arăţi nu prea cum ar trebui. Şi la muncă Mamă, înţelege că nu vreau să mă vadă pe mine ca pe cineva de jos.
Cuvintele lui cădeau ca un vânt rece. Anca încercă să răspundă:
M-am înscris la un stilist, îmi vor face coafură, manichiură Am o rochie modestă, dar
Nu, o întrerupse din nou. Nu mai înfrumuseţa. Ori de câte ori vei ieşi în evidență, noi nu vom mai putea suporta. Te rog, nu veni.
El plecă fără să aștepte răspunsul. Anca rămase singură în camera slab luminată. Liniştea o învălui ca o perdea de ceaţă. Totul părea stins chiar respiraţia, chiar ticăitul ceasului.
Rămase nemișcată, apoi, ca împinsă de ceva dinăuntru, se ridică, scoase din dulap o cutie veche, prăfuită, o deschise şi scoase un album. Din el ieşi un miros de hârtie veche, adeziv şi amintiri pierdute.
Pe prima pagină, o fotografie îngălbenită: o fetiță în rochiţă strâmtă, lângă o femeie cu o sticlă în mână. Anca îşi aminti ziua aceea mama striga la fotograf, apoi la ea, apoi la trecători. O lună mai târziu i se revocă drepturile părinteşti. Așa că Anca fu trimisă în căminul de copii.
Fiecare pagină era un lovit. O fotografie de grup: copii în uniforme, fără zâmbet, cu o educatoare severă. Atunci înţelegea pentru prima oară ce înseamnă a fi nicioalaltă. O batuseră, o pedepsesc, o lăsau fără cină. Dar nu plângea. Plângeau doar cei slabi, iar slabiilor nu li se milă.
Următorul capitol tinereţea. După absolvire, găsi un loc de chelneră la un cafenea de la marginea oraşului. Era greu, dar nu mai era înfricoșător. Începu să se simtă liberă și asta o entuziasma. Se îngriji, începu să coase fuste din ţesături ieftine, să îşi aranjeze părul în stilul vechi. Noaptea învăța să meargă pe tocuri înalte doar ca să se simtă frumoasă.
Apoi, întâmplarea. În cafenea se declanșă o încurcătură. Accident, vărsă suc de roșii pe un client. Panică, strigăte, administratorul răva, cerând explicaţii. Toţi erau furioşi. Atunci Vasile, înalt, calm, purtând o cămașă deschisă, zâmbi și spuse:
E doar suc. O întâmplare. Lăsaţică doamna îşi continue munca.
Anca rămase uluită. Niciodată nu fusese tratată aşa. Mâinile îi tremurau când luă cheia.
A doua zi, Vasile aduse flori, le așeză pe tejghea și spuse: Aş vrea să te invit la o cafea, fără obligaţii. Zâmbi aşa de mult încât, pentru prima oară în mulţi ani, Anca se simţi nu ca chelneră din cămin, ci ca o femeie.
Stăteau pe o bancă lângă parc, sorbind cafea din pahare de plastic. El vorbea despre cărţi, călătorii. Ea despre cămin, despre vise, despre nopţile în care îşi imagina o familie.
Când el îi luă mâna, nu credea ce vede. Lumea ei se schimbea: în acel gest era mai multă tandreţe decât a trăit toată viaţa. De atunci o aştepta. Şi ori de câte ori apărea în aceeaşi cămașă, cu aceiaşi ochi ea uita ce înseamnă durerea. Se ruşina de sărăcia ei, dar el părea să ignore totul. Spunea: Eşti frumoasă. Fii tu însăţi.
Şi ea crede în cuvintele lui.
Vară aceea se dovedea caldă şi lungă. Anca o aminti mai târziu ca cea mai luminoasă perioadă a vieţii ei un capitol scris cu dragoste şi speranţă. Împreună cu Vasile călătoreau la râu, se plimbau prin pădure, stăteau ore întregi în mici cafenele. El o prezentă prietenilor săi oameni inteligenţi, veseli, cultivaţi. La început ea se simţi străină, dar Vasile îi strânse mâna sub masă şi acel gest îi dădea putere.
Priveau apusuri de pe acoperișul unei clădiri, purtau ceai în termos, se înfăşurau în pături. Vasile vorbea despre visul său de a lucra întro companie internaţională, dar spunea că nu vrea să părăsească ţara pentru totdeauna. Anca asculta, cu respiraţia înuşcată, şi reţinea fiecare cuvânt, că simţea că totul e prea fragil.
Întro zi el întrebă, cu o şarmăreţ, dar şi cu seriozitate: Cum ţiar părea dacă ai veni la nuntă?. Ea râse, ascunzând ruşinea, şi îndreptă privirea în jos. Dar în inimă se aprindea: da, da, de mii de ori da. Doar că nu avea curajul să spună cu voce tare se temea să nu strice basmul.
Acel basm însă, fu rupt de alţii.
Se aflau în aceeaşi cafenea în care Anca lucrase când începu totul, când la masa alăturată izbucni un râs zgomotos, apoi un şoc, iar în faţa ei fu aruncat un cocktail. Lichidul curgea pe obraji şi pe rochie. Vasile sări în picioare, dar era prea târziu.
La masa alăturată stătea verișoara lui Vasile, cu o voce plină de ură și dezgust:
E asta? Copila ta? Curăţaţăcăi? Din cămin? Aşa numeşti dragostea?
Oamenii priveau. Unii chicoteau. Anca nu plânse. Se ridică, şterse faţa cu o şerveţică şi plecă.
De atunci începu presiunea reală. Telefonul bombă cu vorbe răutăcioase, ameninţări. Pleacă, ca să nu se înrăutăţească. Îţi vom spune tuturor cine eşti. Mai ai şansa să dispari.
Începură provocări: îi răspândeau minciuni în faţa vecinilor, spuseră că e hoţ, prostituată, drogată. Întro zi, un vecin bătrân, Iacob Ionescu, se apropie şi spuse că nişte persoane i-au oferit bani săşi semneze pe un hârtie, susţinând că a văzut-o pe Anca luând ceva din apartament. El refuză.
Eşti bună, îi spuse el. Ei sunt şobolanii. Ținete.
Anca rezistă. Nu spuse nimic lui Vasile nu voia să-i strice planurile de plecare în străinătate; el urma să plece la un stagiu în Europa. Aștepta să treacă totul, să supravieţii.
Dar nu totul depindea de ea.
Cu puţin timp înainte de plecarea lui Vasile, primise un telefon de la tatăl său. Nicolae Bălan, primar al oraşului, un om puternic și dur, îi solicită o întâlnire în biroul său.
Ea intră, modestă, dar curată. Se aşeză în faţă, dreptă ca în faţa unui judecător. El o privea ca pe praf sub paţi.
Nu ştiţi cu cine vaţi încurcat spuse el. Fiul meu e viitorul acestei familii. Tu eşti doar o pată pe reputaţia lui. Pleacă, sau eu voi avea grijă să nu te mai vezi niciodată. Pentru totdeauna.
Anca strânse mâinile pe genunchi.
Îl iubesc, şopti. Şi el mă iubeşte.
Dragoste? chicoti dispreţat. Dragostea e un lux pentru egali. Tu nu eşti egală.
Nu cedă. Se ridică, cu capul sus. Nu îi spune nimic lui Vasile. Credea că dragostea va triumfa. Dar în ziua plecării lui, el zbură fără să ştie adevărul.
O săptămână mai târziu, proprietarul cafenelei, Constantin, un bărbat mereu nemulţumit, o chemă. Declară că au dispărut produse şi că cineva la văzut pe Anca luând ceva din depozit. Anca nu înţelegea. Apoi veniseră poliţişti. Începu ancheta. Constantin o arătă. Ceilalţi taceau. Cei ce ştiau adevărul se temea.
Un avocat de stat, tânăr, epuizat şi neatent, pleda slab în tribunal. Probe: neconvingătoare, cusute de fire albe. Camerele nu arătă nimic, dar mărturiile martorilor păreau mai convingătoare. Primarul depune toate eforturile. Sentinţa trei ani de detenţie în închisoarea de regim general.
Când ise închise uşile celulei, Anca înţelegea că tot ce a avut dragostea, speranţa, viitorul rămâne dincolo de gratii.
Câteva săptămâni mai târziu, îi începu să-i dea grea. Se prezintă la medic, face analize. Rezultatul pozitiv.
Era însărcinată. De Vasile.
Mai întâi nu putea respira din durere. Apoi venise liniştea. Apoi hotărârea. Va supravieţi, pentru copil.
Să fii însărcinată în închisoare e un iad. O hărţuiau, o umiliau, dar tăcea. Mângâia burtica, vorbea cu bebeluşul noaptea. Se gândea la un nume Alexandru. În cinstea sfântului ocrotitor şi a noului început.
Naşterea fu grea, dar copilul venea sănătos. Când îl ţinu în braţe pentru prima dată plânse. Liniştit, fără zgomot. Nu era disperare. Era speranţă.
În zona de izolare o ajutau două femei una condamnată pentru omor, alta pentru furt. Grosse, dar cu respect faţă de prunc. O învăţa, îi dădeau sfaturi, cântau. Anca rezista.
După un an şi jumătate, fu eliberată condiţionat. În afara zidurilor, o aştepta Iacob Ionescu, cu în mână un plic vechi pentru copii.
Ia, spuse el. Ne lau dat. Hai, un viitor nou te aşteaptă.
Alex se culca în pătuţel, strâns cu ursuleţul de pluș.
Anca nu ştia cum să mulţumească. Nu ştia de unde să înceapă. Dar începu din prima zi.
Dimineaţa începea la şase: Alex la creşă, ea la birou, curăţă. Apoi spălat maşini, seara la un job temporar la depozit. Noaptea coase, cusătă, ştergepânze. Cusese tot: şerveţi, şorţuri, feţe de pernă. Ziua se transforma în noapte, noaptea în zi, totul se împleti întrun nor. Corpul îi tremura, dar mergea, ca un ceas cu şuruburi strânse.
Întro zi, pe stradă, întâlni Lăcrămioara fata de la taraba din faţa cafenelei. O privi uimită:
Doamne eşti tu? Vieţi?
Ce să fie altceva? răspunse Anca, calm.
Îmi pare rău Atâţia ani Ascultă, ştii că Constantin a dat faliment total. La dat afară. Primarul e acum la Moscova. Iar Vasile sa căsătorit. De mult. Dar se spune că e nefericit, bea mult.
Anca asculta, ca prin sticlă. Un fior îi străbătu interiorul, dar doar încuviință:
Mulțumesc. Noroc cu tine.
Şi plecă, fără lacrimi, fără isterii. Totă noaptea, aşezânduse cu Alex pe bucătărie, lăsă să curgă o singură lacrimă nu un suspin, nu un urlet, doar o picătură de linişte. Dimineaţa se ridică iar.
Alex creştea. Anca îi dădea tot ce avea: primele jucării, geaca colorată, mâncare gustoasă, rucsacul frumos. Când era bolnav, stătea lângă pat, şoptea poveşti, punea comprese. Când îşi rupera genunchiul, alerga de la spălătorie, în spumă, spunânduse că nu a veghit. Când a cerut o tabletă, vindea singura brăţară de aur, amintire din trecut.
MamÎn acea seară, privind în ochii lui Alexandru și simțind căldura copilului dormind lângă ea, Anca înțelese că viața ei, deși sfâșiată, găsise în sfârșit o pace pe care o căutase toată viața.
