Lica şi Mihai ies din casa prietenilor, unde sărbătoresc cu veselie ziua de naştere, şi se îndreaptă spre casă. În afară, noiembrie a instaurat deja stăpânirea sa. În lumina difuză a felinarelor se zăreşte zăpada ce cade lin. Uneori, un vânt uşor împinge fulgii înainte.
Ce frumos! exclame Lica, admirând peisajul de seară.
Aşa este, răspunde Mihăilă, învăluind-o în braţe.
Parcurg încă puţin, când deodată Lica se opreşte.
Auzi? întreabă ea pe Mihai.
Aud, un copil plânge, răspunde el, privind în jur.
Cum pot să fie cu copii la această oră? Plânsul e de bebeluş, spune Lica, îngrijorată. E undeva aproape, dar nu ştiu exact unde.
Se opresc şi încep să cerceteze.
Cred că vine de acolo! strigă Mihai şi se îndreaptă spre Parcul Copou. Pe o bancă acoperită de zăpadă stă un pachet din care se aude plânsul.
Ce micuţă, şopteşte Lica. Unde sunt părinţii ei?
Se pare că au lăsat-o singură, presupune Mihăilă.
Lica ridică cu grijă bebeluşul în braţe, iar copilul se linişteşte imediat.
Fată sau băiat, cine ţi-a cauzat durerea? spune ea cu blândeţe. Cum de părinţii au lăsat micuţa la frig?
Ajung curând acasă. Pun copilul pe canapea, îl desfăşoară şi rămân uimiţi: în faţa lor zace o fetiţă, probabil nu a împlinit încă o lună. Pe ea poartă o cămaşuşă uzată, iar învelită este într-o pătură de bike, mult gălţoasă.
Trebuie să o hrănim imediat, şi probabil nu a fost schimbat scutecul de câteva ore, spune Lica cu lacrimi în glas.
Mă grăbesc, voi cumpăra tot ce e nevoie, răspunde Mihăilă.
Cumpără formula, şişticuţa şi scutecele, explică Lica, legănând fetiţa încă încălzită. Pare că plânge din nou.
După cincisprezece minute, Mihăilă revine cu cumpărăturile.
Aici sunt scutecele de unică folosinţă, nu am altceva, spune el, plasând sacul pe masa.
Bine, acum o vom schimba şi o vom hrăni, exclamă Lica, agitată lângă copil. Pielea fetiţei e roşiatică. Lica o unge cu cremă pentru bebeluş şi întinde scutecul curat. Micuţa apucă cu lăţimea un suzeta cu formula, ca şi cum n-ar fi fost hrănită de mult.
Trebuie să sunăm la poliţie, altfel se va crede că am furat copilul propune Mihăilă.
De acord, răspunde Lica, aşezânduo pe fetiţă să adoarmă.
În dimineaţa următoare, la apartamentul lor apar lucrătorii din Direcţia Socială şi poliţişti. Lica priveşte cu teamă cum copilul este dus afară. Într-o noapte sa legat deja de această micuţă, iar despărţirea îi doare în suflet. Lica şi Mihăilă nu au copii de şapte ani. Lica fostă însărcinată, dar a pierdut copilul la patru luni. De atunci nu au mai sperat să fie părinţi. Poate că fetiţa găsită şia pierdut cu adevărat părinţii
Rămăşi singuri, Lica şi Mihăilă se gândesc la soarta copilului.
Dragă, aş vrea să o ţin din nou în braţe! E atât de drăguţă, spune Lica.
Ştiu, şi mie îmi place toată agitaţia din jurul acestui puişor, răspunde Mihăilă, privind pe fereastră. La locul de joacă, mămicile cu cărucioare trec pe lângă ei. Mihăilă îşi imaginează Lica printre acele mămici fericite şi zâmbeşte.
Trei luni trec. Visul tinerilor părinţi se împlineşte. Fără să găsească vreodată părinţii biologici ai Sofiei, Lica şi Mihăilă sunt fericiţi. Au cumpărat tot ce-i trebuie: cărucior, pătuţ, haine, jucării şi multe altele. Sofia devine comoara lor. Lica face plimbări mândră cu căruciorul roz pe curtea blocului, discutând cu alte mămici despre copii. Nimeni nu-şi pune dubii: părinţii adoptivi vor face tot ce e posibil pentru copil.
Sofia creşte sănătos. La şaptesprezece ani termină liceul cu medalie de aur şi îşi propune să intre la Facultatea de Pedagogie.
După balul de absolvire, toată familia se adună la masă să sărbătorească. Deodată se aude un băţat la uşă.
O să deschid eu, voi staţi, fetele, spune Mihăilă zâmbind şi se duce în hol.
În curând apar doi oameni, un bărbat şi o femeie, beţi evident. Se strecoară prin hol.
Dragă, felicitări pentru terminarea şcolii! exclamă o doamnă îmbrăcată în sacou cenuşiu, uzat.
Suntem mândri de tine, Sofia! spune bărbatul, înclinând capul.
Cine sunteţi voi? strigă Sofia, ridicânduse de la masă. De ce aţi venit?
Suntem părinţii tăi adevăraţi, copilă, răspunde cu voce grea femeia, declarânduse mamă. Am găsit-o pe tine pe o bancă din parc acum şaptesprezece ani.
Mămică, tata, ce se întâmplă? El un circ? întreabă Sofia, confuză.
Sofia, nu îi ascultaţi. Suntem părinţii tăi adevăraţi, iar aceşti oameni sunt alcoolici. Vor să bea și să ne ceară o sticlă, spune tatăl, zâmbind stânjenit.
Aţi venit să ne daţi o cină de mahmureală? răspunde Sofia sarcastic. Ce aţi făcut?
Lica, cu lacrimi în ochi, intră în discuţie şi povesteşte cum a găsit copilul în parc. Sofia, în lacrimi, îi priveşte pe Mihăilă şi Lica şi spune cu voce tremurată:
Dacă aşa este, plecaţi de aici!
Femeia îmbrăcată în sacou strigă, cu voce şiroaie, că Sofia are fraţi şi surori mai mici. Bărbatul se agită, parcă sa pierdut în timp.
Bine, voi veni în curând în vizită, promite Sofia, sperând ca acei străini să părăsească apartamentul.
După ce pleacă, Mihăilă oftă uşurat.
Ce miros neplăcut au lăsat! exclame Lica, deschizând fereastra.
Sofia, curioasă, întreabă:
Adevărat?
Mama îşi pleacă privirea.
Da, copilă, admite tatăl.
Părinţii îi povestesc cum au găsit-o pe Sofia pe o bancă acoperită de zăpadă, învelită întro pătură veche, şi cum sau grăbit să-i facă toate actele de adopţie.
Atunci atunci, mămică, tati, vă iubesc şi mai mult! spune Sofia, aproape plângând, îmbrăţişândui părinţii adoptivi.
Timpul trece. Oaspeţii neplăcuţi nu mai revin. Familia Sofiei ştie de ce au venit: alcoolicii căutaţi doar bani pentru băutură. Fata îşi aminteşte de fraţii şi surorile pe care ii lăsase pe la urmă, şi se gândeşte cum să-i ajute.
Anii trec. Sofia termină studii şi lucrează la un colegiu pedagogic. Niciodată nu uită că are fraţi şi surori în altă parte. Ia o decizie fermă să-i viziteze.
Se îndreaptă, alături de prietenul ei, Veniam, spre adresa indicată. Ajung la o colibă jumătate dărâmată, încă locuită.
E asta? întreabă Veniam, surprins.
Se pare că da, răspunde Sofia, intrând în curte.
Bate în ușa veche de lemn. După câteva secunde se aude paşi.
Aţi venit în sfârşit? murmura o rudă neîngrijită. Intră. Cine e cu tine? Logodnicul tău? Dacă da, să-i aducem şi un shot.
Sunt logodnicul, dar nu am venit pentru asta, răspunde Veniam serios.
Atunci pentru ce? Dăţi-le copiilor un leu, că ei cer să mănânce, iar eu nu am nimic. Tatăl vostru laţi îngropat anul trecut, spune femeia, ridicând din umeri.
În prag apar doi ochi curioşi de copil.
Pentru voi, spune Veniam, oferind două cutii mari cu bomboane. Copiii le iau repede şi dispar în altă cameră.
La masă stă un băiat slab, privindui pe toţi cu teamă.
Acesta e Misu. Îl cunoaşteţi. E timid, dar foarte bun. Vrea să înveţe, murmură rudele.
Sofia se apropie.
Hai să ne cunoaștem, zâmbeşte, întinzând mâna. Sunt sora ta.
Băiatul priveşte ezitant şi dă o strânsă de mână.
Sofia şi Veniam iau pe Misu cu ei. E isteț şi talentat. Cu ajutorul Sofiei, se înscrie la şcoală și primesc un apartament în Chișinău. Zilnic o vizitează pe noi, iar în timp Misu înfloreşte, devine vesel, spune glume şi încântă familia.
În casa mamei alcoolice rămân încă doi copii, de nouă şi zece ani. Sofia, uneori, îi aşteaptă la şcoală, aducândule saci de provizii. Îi pare rău de frăţior şi suroroaică, căci mama lor cheltuie tot ajutorul pe băutură. Sofia îi invită la ea, pentru ca să simtă că sunt copii adevăraţi, să uite de sărăcie. Îi duce la film, la parcuri, la atracţii. Întro zi mama lor nu mai apare stilul de viaţă ia lăsat pielea.
Lica şi Mihăilă devin cunoscuţi ca părinţi buni şi grijulii. În curând familia lor se lărgeşte cu încă doi copii. Creşterea lui Artem şi a Vasiliei este în mare parte asigurată de Mihăilă şi Sofia au mai mult timp liber. Cei doi cresc în familie adoptivă, uitând de un copilărie dură. De mici, viseau să evadeze din casa dărâmată şi de la mama nebună, dar se temau. Visul lor se împlineşte. Ambii termină studiile, devin psihologi excelenţi şi îşi deschid propriul cabinet, unde primesc mulţi clienţi.
