Astăzi, în clasa business a zborului, atmosfera era tensionată. Cei din jur aruncau priviri ostile spre mine, pe măsură ce mă așezam pe locul meu. Deși nu era locul meu de apariție, căpitanul avionului s-a îndreptat către mine la finalul decolării. Alina, cu emoții în suflet, a luat locul pe scaun și, dintr-o dată, s-a aprins o ceartă.
Nu voi sta lângă ea! a strigat cu voce tare un bărbat de vârsta de aproximativ patruzeci de ani, examinand cu ochi străpânitori roba simplă a bătrânei, în timp ce se adresa însoțitoarei de bord.
Acest bărbat se numea Victor Ionescu. Nu i-a ascuns disprețul și superioritatea pe care le simțea.
Îmi pare rău, dar pasagerul are exact acest loc rezervat. Nu putem muta pe nimeni, a răspuns însoțitoarea calm, deși Victor continua să-l privească pe Alina cu un aer critic.
Aceste locuri sunt prea scumpe pentru oameni ca noi, a aruncat el cu sarcasm, uitându-se în jur ca și cum ar căuta un aliat.
Alina a rămas tăcută, deși în interioru-i strângea totul. Purta cea mai frumoasă rochie a ei simplă, dar îngrijită singura potrivită pentru o ocazie atât de importantă.
Câțiva călători s-au uitat unul la altul, unii încuviințând pe Victor.
În cele din urmă, bunica a ridicat mâna, neabătută, și a rostit:
Bine dacă există loc în clasa economică, voi merge acolo. Am economisit toată viața pentru acest zbor și nu vreau să devin obstacol pentru nimeni.
Alina avea optzeci și cinci de ani. Era prima ei călătorie cu avionul. Drumul din Chișinău spre București nu fusese lipsit de dificultăţi: coridoare interminabile, agitaţia din terminale, așteptările ce păreau să nu se sfârșească. Un angajat al aeroportului chiar a însoțit-o ca să nu se piardă.
Acum, când doar câteva ore mai rămâneau până la împlinirea visului, trebuia să înfrunte o umilință neașteptată.
Însă însoțitoarea a intervenit hotărât:
Îmi pare rău, doamnă, dar ați plătit acest bilet și aveți tot dreptul să rămâneți aici. Nu lăsați pe nimeni să vă facă să vă simțiți inferioară.
S-a uitat cu severitate spre Victor și a adăugat, cu o răceală profesională:
Dacă nu încetați, cheamă securitatea.
Victor a rămas mut, înghițind cu greu cuvintele.
Avionul a ridicat aripile spre cer. În agitaţia ei, Alina și-a scăpat geanta, iar Victor, fără să spună o vorbă, a ajutat-o să o adune.
Când i-a înapoiat geanta, ochii i s-au oprit asupra unui pandantiv împodobit cu o piatră roșie sângerie.
Ce pandantiv frumos se vede că e rubin. Știu ceva despre obiecte vechi. Un astfel de lucru nu e ieftin, a observat Victor.
Alina a zâmbit ușor.
Nu știu cât valorează Tatăl mil dăduse mamei ca dar înainte să plece în război. Nu sa mai întors. Mama mil lăsă când am împlinit zece ani.
A deschis pandantivul și a scos două fotografii vechi: una cu un cuplu tânăr, cealaltă cu un băiețel zâmbind spre lume.
Aceștia sunt părinții mei și copilul meu, a spus cu blândețe.
Zboară la el? a întrebat cu grijă Victor.
Nu, a răspuns Alina, plecând capul. Lam dat unui orfelinat când era doar un sugar. Atunci nu aveam soț, nici un loc de muncă. Nu puteam să-i ofer o viață normală. Recent am descoperit, printrun test ADN, că este fiul meu. Iam scris dar mia răspuns că nu vrea să mă cunoască. Astăzi îi este ziua. Voiam să fiu lângă el, chiar și pentru un minut.
Victor a rămas surprins.
Atunci de ce zboară?
Bătrâna a zâmbit cu melancolie, în ochii iau strălucit amărăciunea și speranța:
El este comandantul zborului. Aceasta este singura cale să fiu aproape de el, măcar pentru o clipă.
Victor a tăcut, rușinea la cuprins și iși aplecase privirea.
După ce a auzit totul, însoțitoarea a ieșit în liniște spre cabina piloților.
Câteva minute mai târziu, vocea comandantului a răsunat în cabină:
Stimaţi pasageri, în curând vom începe coborârea la Aeroportul Henri Coandă. Însă aș dori să adresez un mesaj unei doamne speciale de la bord. Mamă te rog să rămâi după aterizare. Vreau să te văd.
Alina a rămas fără suflare. Lacrimile iau curs pe obraji. Un murmur de tăcere a cuprins cabina, apoi unii au început să aplaude, alții să zâmbească cu lacrimă în ochi.
Când avionul a atins pista, comandantul a încălcat regulile: a ieșit în grabă din cabina piloților și, cu lacrimi neșterse, sa îndreptat spre Alina, strângând-o în brațe cu o strânsă care părea să vrea să recupereze anii pierduţi.
Îți mulțumesc, mamă, pentru tot ce ai făcut pentru mine, a șoptit el, trăgând-o aproape.
Victor a rămas pe laterala, cu capul plecat, rușinat, realizând că în spatele hainelor urâte și a ridurilor se ascunde o poveste de sacrificiu și iubire neclintită.
Nu a fost doar un zbor. A fost întâlnirea a două inimi despărțite de timp, care totuși sau regăsit în înălțimile cerului.
