Când Ionuț seîntorsese de la fabrică, mama stătea pe balcon și stropia trandafiri și bujori. Înclinat spre ghivecele atârnate, îndrepta cu grijă frunzele, iar chipul ei radia o lumină blândă, de acea lumină ce pare că se aprinde doar în vise.
Mamă, ești ca o albinuţă, își dause jos sacul, se apropie și o înfășură cu brațele în jurul umerilor. Încă toată ziua pe picioare?
Ce muncă e asta, nu-i așa? răspunse ea cu un zâmbet. Sufletul odihneşte. Priveşte cum floriţele înfloresc. Mirosul e ca o grădină botanică, nu doar un balcon.
Râse lin, cu acel râs cald și familiar. Ionuț inhală aroma delicată a florilor și, fără să vrea, îşi aminti de copilărie, când locuiau întrun bloc comunal și singurul parc era un ghiveci cu kalanchoe care își lăsa mereu frunze căzute pe pervaz.
Anii au curgat. Acum mama petrecea mult timp la vila de la sat, pe care Ionuț io dăduse de Ziua de Naștere. O căsuță modestă, dar cu o grădină mare să plantezi tot ceți doreşti. Primăvara, răsaduri; vara, seră; toamna, legume în ghivece; iar iarna, așteaptă primăvara să revină.
Ionuț ştia însă că, oricât de mult ar zâmbi, în ochii mamei se ascundea o tăcere luminoasă, o dorinţă netulburată. O dorinţă ce nu se va stinge până nu se împlineste visul ei cel mai adânc să-l vadă pe cel pe care la aşteptat toată viaţa.
Era vorba despre tatăl. Plecase întro dimineață obișnuită și nu sa mai întors. Ionuț avea doar cinci ani atunci. Mama povestea că în ziua aceea îl sărută la obraji, îi făcu cu ochiul și spuse: Fii viteaz. A plecat fără să ştie că pleacă pentru totdeauna.
Urmaririle au început: declaraţiile, poliţiştea, căutările. Verişii şi vecinii şopteau: Poate a plecat, Poate are altă sărită, Ceva sa întâmplat. Dar mama repeta mereu:
Nu ar fi plecat fără un motiv. Deci nu se va mai întoarce.
Această gândire nu-l părăsi pe Ionuț nici după treizeci de ani. Era convins: tatăl nu putea să-i abandoneze. Pur şi simplu nua putut.
După şcoală Ionuț intră la Facultatea de Tehnică, deşi în adâncul sufletului său visa să devină jurnalist. Ştia că trebuie să se pună pe picioare repede. Mama lucra ca infirmieră la spital, îşi luă noaptea, niciodată nu se plângea. Chiar şi când îi veneau picioarele umflate şi ochii roşii de lipsa somnului, îi spunea:
Totul e bine, Vasile. Cel mai important e să înveţi.
Şi el învăţa. Noaptea căuta tatăl în registrele celor dispăruţi, răsfoia arhive, scria pe forumuri. Speranţa nu se stingea; dimpotrivă, devenea esenţa lui. El devenea puternic pentru că ştia că trebuie să fie stâlpul mamei.
Când obţinse primul job bine plătit, mai întâi achită datoriile mamei, apoi deschise un cont de economii şi, în cele din urmă, cumpără villa de la sat. Spuse:
Gata, mamă, acum poţi să te odihneşti.
Atunci ea plânse, fără să se ruşineze de lacrimi. Ionuț o îmbrăţi şi şoptit:
Țiam câştigat o mie de ori. Îţi mulţumesc pentru tot.
Ionuț visa la o familie. La o casă în care mirosea ciorbă și cozonac, unde duminica se adunau toţi rudele şi se auzea râsul copiilor. Dar, pentru moment, lucra mult, strângea bani pentru propria afacere. De mic copil îşi lucrase mâinile iscusite, îşi plăcea să meşterească.
În inima lui ardea un vis să-şi găsească tatăl. Vroia să pătrundă întro zi în casă şi să spună:
Îmi pare rău nu am putut înainte.
Atunci totul sar aşeza la locul lui. Sau înţelegeau. Se ierta. Se îmbrăţişau trei. Şi totul ar fi fost cu adevărat.
Câteodată Ionuț se surprindea că încă auzea vocea tatălui. Când te ridicam pe braţe şi spuneam: Hai, erou, zburăm? şi îl arunca în sus. Apoi îl prindea strâns
În acea noapte, în vis, tatăl apărea pe malul unui râu, îmbrăcat întrun palton vechi, strigândul pe Ionuț. Chipul era neclar, ca prin ceaţă, dar ochii aceiaşi, cenuşi, ca ai unui prieten vechi.
Locul de muncă al lui Ionuț era stabil, dar salariul nu ajungea la visurile mari, mai ales când dorea să-şi deschidă propria firmă. Aşa că, seara, făcea sidejobs repară calculatoare, sisteme inteligente. Întro seară, reuşea să viziteze douătrei case: tipăririle, routere, actualizări ştia totul pe de rost. Mai ales bătrânii îl apreciau: politicos, răbdător, nu impune nimic, explică totul clar.
Întro zi, o cunoştinţă îi trimise un ordin: o familie bogată dintrun cartier rezidenţial de lângă Iaşi, cu pază şi acces. Trebuie să instalaţi reţeaua de acasă.
Sosiţi după şase, zise gazda. Doamna va fi acasă, vă va arăta tot, a adăugat.
Ionuț ajunse la timp. Trecând prin poarta de control, se opri în faţa unei vile albe, cu coloane şi ferestre înalte. Uşa o deschise o tânără de douăzeci şi cinci de ani, delicată, în rochie elegantă.
Sunteţi meșter? Intraţi. Totul e în biroul tatălui. El e în delegație, dar a cerut să se configureze azi, spuse ea cu un zâmbet uşor.
Ionuț păşi în interior. Casa era luminoasă, spațioasă, impregnată de un parfum subtil de lemn scump. În living era un pian, pe pereţi tablouri, rafturi cu cărţi, poze în rame. Biroul era sobru: lemn închis, lampă verde, masă masivă, scaun din piele.
Începu să lucreze, când privirea îi căzu întâmplător pe o fotografie de pe perete. Un cuplu tânăr: o femeie în rochie albă cu flori în păr şi un bărbat în costum gri, zâmbind larg.
Acesta e el, îşi spuse Ionuț cu vocea tremurândă. Tatăl.
Se ridică, se apropie. Ochii cenuşi, obrajii familiaţi, o fossetă lângă buze. Era imposibil să greşeşti.
Scuzaţi-mă cine este în această poză? întrebă încet.
Fata ridă uşor, surprinsă.
E tatăl meu. Ştiţi pe cineva?
Ionuț rămase fără cuvinte, privind fotografia ca pe un spectru. Inima îi bătea atât de tare încât părea că fata o va auzi. În cele din urmă, şoptit:
Cred poate. Expiră greu. Aţi putea să-mi spuneţi cum sau întâlnit părinţii voştri? Scuzaţi, pare ciudat, dar pentru mine e important.
Fata roşi la un moment, apoi răspunse:
Tatăl a avut o soartă nefirească. Era inginer. Lam întâlnit la o vacanţă, neam îndrăgostit…
Se uită fix la Ionuț:
Sunteţi palid. Totul este în regulă? Poate apă de gură?
Ionuț încuviinţă în tăcere. Fata se duse spre bucătărie, iar el nu ştia de ce face asta. Poate era imoral, poate ilegal, dar deschise Calculatorul meu şi începu să caute.
Folderul Personal era protejat prin parolă. Introduse data naşterii lui şi, miraculos, deschise. Înăuntru erau poze vechi, scanări de documente și un fişier text fără titlu. Dădu click.
Textul începu brusc, ca o scrisoare îndelungată:
De la primul moment ştiam că e greşit. Eram frumoasă, inteligentă, bogată şi îndrăgostită. Eu eram nimic. Am minţit că nu sunt căsătorit, că nu am pe nimeni. Credeam că va fi o aventură scurtă. Dar totul sa învârtit: mai prezentat părinţilor ca mire, neam pregătit de nuntă Am vrut să fug, dar nu am putut. Încrederea ta, banii tatălui tău mau ţinut. Misau făcut noi acte, paşaport fără menţiune de căsătorie. Nu sunt mândru. Credeam că așa va fi uşor pentru toţi. Lidia va uita. Copilul încă mic nu va înţelege. Şi acum nu mă recunosc. Trăiesc în belşug, dar în fiecare dimineaţă beau cafea gândindumă că sunt trădător. Şi nu mai există întoarcere
Ochii lui Ionuț se înmuiară. Se aplecă în spate, privind în gol. Nu ştia ce să simtă. Furie? Dezgust? Păcat?
În faţa lui se întindea o trădare răspândită pe decenii. Mama, care nu a căsătorit din nou, a strâns fiecare leu pentru a-l susţine. Tatăl trăia în lux, a uitat, a refuzat, şiși rescrise destinul.
Finaliză lucrarea repede, primind un plic alb cu bancnote de lei, şi plecă. Nuşi amintea cum a ajuns la maşină. Se așeză, închise ușa mâinile îi tremurau.
Trei zile trecură fără cuvinte, căutând felul să spună adevărul. Dar mama, ca întotdeauna, simţi:
Ceva sa întâmplat, Vasile? Pari altcineva
Şi el dezvălui tot. Povestea despre casă, poza, laptopul, scrisoarea citită.
Ea ascultă în tăcere, fără să întrerupă. O singură dată închise ochii şi strânse pumnii până sau albărit articulaţiile.
După ce tăcu, în cameră se așeză o linişte grea. Apoi se ridică, se duse la fereastră, priveşti în depărtare. În cele din urmă, cu voce calmă, spuse:
Ştii mă simt uşurată.
Ionuț fu surprins:
Uşurată?
Da. Am trăit atâţia ani cu întrebarea De ce?. Poate e în necaz? Poate îi e rău? Și dacă? Zi de zi, în cerc. Acum ştiu. Nu e în necaz. A ales altă viaţă.
Se aşeză la masă, sprijină capul pe mâini. În ochii ei nu erau lacrimi, doar oboseală. Oboseala ce vine după un drum lung.
Acum nu mai trebuie să aştept, Vasile. Nu trebuie să mă tem că am ratat ceva. Sunt liberă.
Îmi pare rău că am găsit asta, șoptit el.
Mama clătină din cap.
Nue nevoie de scuze. Totul în viaţă e pentru bine. Uneori nu înţelegem imediat.
Se apropie şi îl strânse. Aşa cum făcea când era mic, când cădea de pe bicicletă.
Ştii, tu eşti cel mai prețios dar al meu. Şi chiar şi el ezită, el mia dat pe tine. Deci nu a fost în zadar.
Seara aceea, Ionuț şedea lângă un iaz, privind cum cerul se înroşea delicat la apus. Înţelegea că nu vrea să-l vadă pe tată. Nu vrea cuvinte, explicaţii, scuze goale. Tatăl său nu este omul care trăieşte întrun conac străin. Tatăl său e o imagine din copilărie: caldă, curată, fără surplusuri. Să rămână acolo, în amintiri.
A trăi nu înseamnă să ţinem răul. Nu să purtăm trecutul care nu mai merge alături de noi. A trăi e a şti să renunţi.
Şi în acea seară, Ionuț lăsă totul să plece, odată pentru totdeauna.
