Ce? răspunse Radu, cu vocea fără tremur.
Cum adică ce? Ce ar trebui să fac?
Cel puțin dă jos din mașină, uită-te la el, vezi dacă încă trăiește.
M-am împiedicat de un zâmbet amărât. Curtea era goală, iar seara arunca un miros de ars, cu o tentă metalică ca un parfum de frică. Deschidi încet portiera și, fără să cobor, mă aplec spre sub mașină să arunc o privire. Și iată-l: încă trăia. O mică bulă cenușie, tremurând, cu ochii deschiși.
Trăiește, Radu. Trăiește Ce fac eu?
Ce să faci? Du-l la clinică. Deja te îndrepţi acolo. Hai, grăbește-te!
Cu grijă ridic pisicuța nu se opunea, doar stătea întinsă și respira cu greu. O așez pe bancheta din spate, într-o cutie de pantofi ce zăcea pe podea. Și pornim.
Clinica era la jumătate de oră distanță. De obicei. Dar nu în acea zi. Pentru că ziua aceea era una pe care omul nu o uită ușor, iar acea jumătate de oră se prelungi în eternitate.
În portbagaj se strângea deja un câine. Un amestec bătrân, lovit de tren. Vecinii de la vila de la marginea orașului mă rugaseră să-l duc la veterinar să-l eutanasiem cu milă, să nu mai sufere, ziseră. Câine stray, niciunui stăpân, dar ne-a făcut milă. Intram. Parcă automat.
Și acum și această pisică.
Încercam să îmi străbat drumul ca un nebun, cu gândul doar la o singură întrebare:
Ce zi asta e? Ce viață asta e?
La clinica veterinară din Iași, spre surprinderea mea, nu era nicio coadă. Intră cu cutia în mână, ca și cum aș fi dus la naștere pe soția mea doctorul o luă imediat și o duse în sala de examinare.
Ce are? Cum stă? urmai cu nerăbdare lângă ușă.
O să facem o radiografie, zise asistenta, înclinând capul. Se pare că nu e grav, dar trebuie să verificăm.
Cincisprezece minute. O eternitate. Ceasurile păreau că joacă cu mine și s-au oprit. Mă plimbam în cerc, privind tavanul, ferestrele, afișele cu pisici Persane și Siameze
În interior se zbârnă ceva. Nu doar îngrijorare rușine, vinovăție. Nu am observat. Nu trebuia să plec așa de iute. Totul ar fi putut fi altfel. Ea mică, neajutorată, a pășit pe drum cu o secundă prea târzie eu, pe de altă parte, mă gândeam unde e intrarea spre clinică. Și tot așa. Un moment. Un click care schimbă totul și eram acolo, cu gâtul încleștat, și mă rugam în sinea mea: Să trăiască. Să pot să-l repar.
În cele din urmă doctorul ieși.
Trebuie să operăm
Și îmi amintesc apoi călăul încă era în mașină!
Mă întorc. Liniște. Nu mârâie. Nu se mișcă. Apăs butonul portbagajul se deschide încet.
Două ochi speriați mă privesc din întuneric. Trăiește.
Hei, zise eu încet. Nu te supăra o să vedem ce facem.
Altfel, pornesc din nou spre clinică. Prind doctorul o femeie severă, cu privirea uscată.
Mai e și un câine în portbagaj. Lovit de tren, din spatele…
Ne-au sunat deja pentru eutanasiere Ziseră că nu are nicio șansă.
Rămân blocat, nu pot continua fraza. Fața ei rămâne impasibilă. Ridică dintr-o dată o haină de pe haina ei și pleacă cu mine.
Deschidem portbagajul. Se uită la câine, apoi la mine. Ochiul ei pătrunde ca un fascicul de rază X.
Ați înnebunit? Cine v-a zis că trebuie să-l eutanasiem? Da, picioarele nu se vor vindeca, dar poate trăi. Am mai adus și pe alții ca el. Adu-l.
Încuviințez din cap. Nu mă opun. Doctorul spune: Va trăi. Asta a fost destul.
Seara, intru în casă. Radu, surprins, se întoarce de la aragaz:
Ce s-a întâmplat, Andrei?
Fără glas, intru în cameră, scot vechiul jurnal în care ascundeam bani. Un vis. O motocicletă. Nu mai contează.
Andrei?! Ce-i cu tine?
O să trăiască! strig. Amândoi!
Ce? Te-ai înnebunit?
Îți explic mai târziu!
I-am numit pisica Mima, iar câinele Rex. Am înfruntat totul împreună: perfuzii, nopți nedormite, reabilitare.
Radu a spus doar:
Dacă au venit cu noi, găsim o soluție.
Și a găsit. Mima a primit mâncare cu drag, Rex a fost pansat. Am plâns când Mima a făcut primii pași. Am râs când Rex, în scaun cu roți, alerga prin curte.
Au trecut cinci ani. Nu erau doar animale de companie. Erau familie.
Astăzi, când am ajuns acasă, mirosul de cozonac m-a întâmpinat. Radu m-a îmbrățișat din spate, strâns. A început să tremure.
Ce sa întâmplat? întreb.
Vom fi bogați șoptit, punând mâna pe burtă.
La început nu am înțeles. Apoi am înțeles.
Am patruzeci de ani. Ea are treizecișapte. Am încercat mult. Era pe punctul de a renunța. Aproape. Dar întro zi, o femeie ciudată ne-a zis:
Veți avea trei copii. Doi darul naturii, unul divin. Pentru inima bună, pentru răbdare. Drumul va fi greu, dar luminat.
Mima, rotunjită, dormea lângă iepurașul de pluș pe pervaz. Rex, deja bătrân, sa așezat lângă noi, așezat la piciorul meu și a oftat adânc.
Nu credeam. Acum cred.
Pentru că odată am zis da vieții. Și viața ne-a răspuns cu un da.
