Îmi amintesc cum, cu mult timp în urmă, micuța Ancuța, o fetiță de patru ani, privea cu curiozitate noul vecin ce apăruse recent în curtea blocului nostru din Iași. Era un pensionar în vârstă, cu părul cărunt, așezat pe o bancă. În mâna lui ținea un baston, sprijin pe care-l folosea ca un vrăjitor din poveștile bunicilor.
Ancuța, nerăbdătoare, îl întrebă:
Domnule, sunteţi vrăjitor?
După ce primei un răspuns negativ, fetița se întristă puțin.
Atunci de ce aveţi toiagul? continuă ea.
E pentru că îmi ușurează mersul, să nu mă obosească prea tare completă Vasile Popescu, prezentându-se fetei.
Aşa că sunteţi foarte bătrân, nu? întrebă din nou Ancuța, curiozitatea lui crescând.
În ochii tăi poate că sunt bătrân, dar eu încă nu mă consider așa. Am o şold sărat, s-a rupt recent când am căzut. Până atunci mă sprijin pe baston.
În acel moment a ieșit bunica Ancuței, Maria Ionela, și, luând-o de mână, a pornit spre parc. Maria a salutat noul vecin, iar el a zâmbit. Însă legătura dintre bărbatul de șaptezecidouă de ani și Ancuța s-a făcut mai repede decât cu bunica. Micuța, așteptânduși bunica, obișnuia să iasă în curte mai devreme, pentru a-i aduce domnului Popescu toate noutățile: vremea, ce pregătise bunica la prânz și cu ce se lupta prietena ei de o săptămână în urmă.
Vasile o răsplătea pe micuță cu o bomboană de ciocolată. De fiecare dată, fetița o mânca cu grijă, mușcând exact jumătate și împachetând cealaltă întrun ambalaj pe carel ascundea în buzunarul hainei.
De ce nu mănânci toată? Nu ția plăcut? o întreba Vasile.
E delicioasă, dar trebuie să o dau și bunicii răspundea Ancuța.
Pensionarul se emoționa și, data următoare, îi aducea două bomboane. Dar fetița din nou tăia jumătate și le ascundea în buzunar.
Deci, cui mai păstrezi? îi spunea el, mirat de economia copilului.
Acum o pot da și părinților. Deși și ei pot să își cumpere, le face plăcere să primească ceva din partea mea explica Ancuța, arătândui planurile.
Înțeleg. Probabil că aveţi o familie foarte unită deducea vecinul ești norocoasă, fetiță, și ai o inimă bună.
Și bunica mea are o inimă mare, căci iubește pe toţi începea să spună Ancuța, dar bunica ieșise deja din hol și îi întindea mâna.
Mulțumim, domnule Vasile, pentru bomboane. Dar nici mie, nici nepoatei nu ne este bine să mâncăm dulciuri. Scuzaţi-mă
Atunci ce pot să fac? Sunt în dificultate Ce aţi dori eu să vă ofer? întreba el.
Avem tot ce ne trebuie acasă Mulțumim, nu e nevoie de altceva zâmbi bunica.
Nu, nu pot să las așa. Aș vrea să vă răsfăț. Încerc să întăresc relaţiile de vecinătate și nu mă ascund de asta răspundea Vasile cu un zâmbet.
Atunci să trecem la nuci. Le vom consuma doar acasă, cu mâinile curate. Ce ziceţi? propunea bunica, adresânduse și vecinului, și nepoatei.
Ancuța și Vasile au încuviinţat cu dinţi, iar la următoarea întâlnire Maria găsea în buzunarele nepoatei câteva nuci de pădure sau alune.
O, drăguţa mea, aduci nuci ca o veveriţă. Ştiţi că acestea sunt o delicatesă scumpă în zilele noastre, iar bătrânul are nevoie de medicamente, că e şchiop?
Nu, nu e un bătrân şchiop. Şoldul i se vindecă, a zis fetiţa, apăral pe prietenul ei și că vrea să revină pe sănii până iarna.
Sănii? ezita bunica bine, atunci ai curaj.
Îmi poţi cumpăra şi mie sănii, domnule? ceru Ancuța ca să ne dăm cu Vasile pe pârtie. El a promis să mă înveţe.
În timp ce Maria se plimba prin parc cu nepoata, vedea deja pe Vasile făcânduse prin alee fără baston.
Bătrâne! Eu vin cu tine! striga fetiţa, alergând alături de el cu paşi vioi.
Așteaptă-mă şi pe mine, spunea Maria, întârziind să o prindă pe nepoată.
Aşa au început să umble în trei, iar curând Maria a îndrăgit plimbărea aceasta, iar pentru Ancuța a devenit un joc vesel. Energia ei era de invidiat: reușea să alerge, să danseze pe alee, să se urce pe bancă, să întâlnească bunica cu vecinul și apoi să continue alături, dând ordine:
Unudoi, treipatru! Paşi hotărâţi, priviţi înainte!
După plimbare, bunica și vecinul se așezau pe o bancă în curte, în timp ce Ancuța se juca cu prietenele ei, primind mereu câte o nucă de la Vasile înainte de a se despărţi.
O poftiţi, dragă, şoptea Maria dar să lăsăm această tradiție doar de sărbători, vă rog.
Vasile a început să-i povestească Mariei că, de cinci ani, era văduv și că abia acum reuşise să schimbe apartamentul său cu trei camere în două: un apartament cu un singur dormitor, în care sa mutat, şi un apartament cu două camere pentru fiul său.
Îmi place să stau în liniște. Nu caut prea mult compania, dar prietenii sunt de folos, mai ales când vorbim de vecini.
Două zile mai târziu, la ușa lui Vasile a bătut Ancuța și Maria, cu un platou de plăcinte.
Vrem să vă ospăţăm a întâmpinat Maria.
Aveţi ceai? a întrebat micuţa.
Desigur, haideţi să ne bucurăm! a deschis Vasile ușa larg.
Au stat împreună la ceai, iar apoi fetița a cercetat cu interes biblioteca și colecţia de picturi a vecinului, în timp ce Maria privea cum Vasile îi explica cu răbdare fiecare tablou.
Copiii mei sunt departe, studenţi acum. Mie dor a adăugat Vasile iar bunica ta e încă tânără!
A mângâiat fetiţa, ia înmânat un creion și hârtie.
Am două luni de pensie, nu am timp să mă plictisesc a arătat Maria, arătând cu ochii spre nepoată și fiica ei așteaptă deja al doilea copil. Suntem norocoşi că locuim la etajele alăturate și ne putem ajuta reciproc. Așa suntem cu toţii.
Pe parcursul verii, vecinii sau întâlnit des, iar iarna bunica, cum promisese, ia cumpărat nepoatei sănii și cei trei au început să exerseze pe pista de săniuțe din parc, acoperită de zăpadă proaspătă.
Vasile și Maria sau apropiat atât de mult încât ieşeau în parc doar împreună, iar Ancuța, neabsentând de la bunică, îi întâlnea zilnic. Dar întro zi Vasile a plecat să-şi viziteze rudele din capitală, București.
Ancuța îl dorise mult și întreba pe bunica când se întoarce.
A plecat să stea o lună, a spus, că are de făcut la rudele lui. Noi veghem la apartamentul lui, că suntem prieteni a explicat Maria. Maria se bucură de prezenţa vecinului, de zâmbetul şi energia lui.
După o săptămână, Maria și Ancuța simțeau lipsa lui. Se uitau la banca goală, unde el îi aştepta de obicei.
În ziua a opta, Maria ieşi din hol să-şi ia nepoata la brațe și îl zări pe Vasile pe locul său obișnuit.
Bună, vecine drag! exclamă Maria nu ne aşteptam să revii atât de repede! Că spuneai că vei sta mai mult.
Păi, am săturat de zgomotul oraşului. Toţi au muncă şi nu ştiu când se vor întoarce. Mă tot uitam la voi, iar apoi am decis să vin. Mia lipsit să vă văd ca pe fraţi răspunde el.
Ce le-ai dăruit nepoților tăi? Bomboane? întrebă Ancuța.
Râseră amândoi.
Nu, drăguţă Bomboanele nu le fac bine. Sunt deja mari, le-am dat bani să-şi continue studiile recunoşti Vasile să înveţe ceva nou.
Şi eu mă bucur că teai întors repede, căci inima ta e încă în locul ei. Suntem toţi acasă zâmbi și Maria.
Ancuța îl îmbrăţi pe Vasile, emoţionândul profund.
Azi avem multe clătite cu diferite umpluturi. Nu-s mai puţin bune decât plăcintele. Haideţi să bem ceai, iar tu ne povesteşti cum e viaţa în Bucureşti invită Maria.
Ce să zic de Bucureşti? E frumoasă, toate locurile sunt la locul lor. Am adus mici cadouri pentru voi și pentru voi, căci nu ştiu ce săvă ofer spuse Vasile, luând pe Maria şi pe Ancuţa de mână, în timp ce prima ploaie de primăvară începea să cadă. Acel lărgăit de primăvară a venit mai devreme decât se aştepta.
De ce e aşa cald astăzi? întrebă Vasile, privind spre Maria.
Pentru că se apropie primăvara! răspunse fetiţa și se apropie ziua Femeii, iar bunica va pune masa și va invita oaspeţi, inclusiv pe tine, bătrâne.
O, cum vă iubesc, dragi vecine spuse Vasile, urcând scările.
După clătite, i sau oferit suveniruri: Ancuţei isa dăruit o păpuşă de lemn colorată, iar Mariei o broşă de argint. Cei trei au plecat din nou pe aceeaşi rută bătută din parc, cum obișnuia Vasile să spună. Zăpada se topise, lăsând cărări umede, iar Ancuța sălta pe plăci uscânduse, bucurânduse de aerul cald:
Bunico, bunicu, ajungeţi să mă prindeţi! Unudoi, treipatru! Paşi hotărâţi, priviţi înainte!
