Ce? răspunse Anca cu glas fără tremur.
Cum adică ce? Ce ar trebui să fac?
Cel puțin ieși din mașină, uităte, e încă în viață.
M-am înfiorat. Curtea era goală, seara emana un miros ars, cu nuanță metalică era ca mirosul fricii. Deschid ușa încet și, fără să cobor, mă aplec să arunc o privire sub mașină. Și văd: încă trăiește. Un mic nod cenușiu, tremurând, dar cu ochii deschiși.
E viu, Anca. E viu Ce fac?
Cum adică ce? Adul la clinică. Deja te îndrepţi acolo. Hai, grăbeștete!
Ridic cu grijă pisica nu se opune, doar stă întinsă, respirând greu. O pun pe bancheta din spate, întro cutie de încălțăminte ce se afla pe podea. Și pornim.
Clinica era la o jumătate de oră distanță. De obicei. Dar nu în ziua aceea. Pentru că acea zi era una pe care omul nu o uită ușor, iar cele treizeci de minute păreau o eternitate.
În portbagaj deja zăcea un câine. Un băiat mixt, lovit de tren. Prietenii mei din satul de la munte mau rugat săl duc la clinică adormițil cu milă, nu să mai sufere, spuneau. Era un câine vagabond, fără stăpân, dar ne păteam de el. Am intrat. Cumva, automat.
Și acum și această pisică.
Alerg pe drum ca un nebun, cu gândul la o singură întrebare în cap:
Ce zi e asta? Ce viață e asta?
La clinică, spre surprinderea mea, nu era coadă. Intru cu cutia în mână, ca și cum aș duce la naștere pe soția mea doctorul o ia de îndată și o duce în sala de examinare.
Ce i se întâmplă? Cum e? întreb nerăbdător lângă ușă.
Vom face o radiografie imediat spuse asistenta. Se pare că nu e grav, dar trebuie să verificăm.
Cincisprezece minute. O eternitate. Ceasurile parcă se jucau cu mine și se opriseră. Mă plimbam în cerc, priveam tavanul, ferestrele, posterele cu pisici British Shorthair și Maine Coon
Înăuntru ceva se clătina. Nu era doar grijă era rușine, vinovăție. Pentru că nam observat. Nu ar fi trebuit să plec așa de iute. Totul ar fi putut fi altfel. Ea mică, neajutorată, a apărut pe drum cu o secundă mai târziu eu mă gândeam unde iau drumul spre clinică. Și atât. Un moment. Un click decisiv și mă aflu cu gâtul strâns, implorând în sine: Doar trăiește. Doar să pot să o repar
În cele din urmă doctorul iese.
Trebuie să operăm
Și îmi aduc aminte căci câinele încă era în mașină!
Mă întorc. Liniște. Nu scârțâia. Nu se mișcă. Apăs butonul portbagajul se deschide încet.
Două ochi speriați mă priveau din întuneric. Era viu.
Hei șopti. Nuți face griji imediat vedem ce facem.
Mă întorc iar la clinică. Prind doctorul o femeie severă, cu privirea uscată.
Mai e și un câine în portbagaj. Lovit de tren, din spate picioarele
Neau sunat deja pentru eutanasiere Au zis că nu are speranță.
Mă stins, nu pot să continui fraza. Fata rămâne nemișcată. Ridică ușor o haină pe mantaua ei și pleacă cu mine.
Deschidem portbagajul. Ea se uită la câine, apoi la mine. Ochii îi strălucesc ca un fascicul de rază X.
Sunteţi nebuni? Cine va spus că trebuie săl adormiţi? Da, picioarele nu se vor vindeca. Dar poate trăi. Am adus alţii ca el. Adul.
Încă o dată încuviințez. Nu mă opun. Doctorul spune: va supraviețui. Asta a fost tot.
Seara intru în casă grăbit. Anca, surprinsă, se întoarce de la aragaz:
Ce ai, Ion?
Intr fără să mai spun nimic, deschid camera, scot cartea veche în care ascundeam bani. Un vis. O motocicletă. Nu contează acum.
Ion?! Ce se întâmplă?
Vor să trăiască! strig. Amândoi!
Cine? Ai înnebunit?
Vă explic later!
Leam ținut. Pisica a primit numele Mimi. Câinele Rex. Am înfruntat totul împreună: perfuzii, nopţi nedormite, reabilitare.
Anca a spus atunci:
Dacă au venit cu noi, vom găsi o cale.
Și a găsit. Oferi cu drag pe Mimi, a îngrijit pe Rex. Am plâns când Mimi a început să meargă prima dată. Am râs când Rex, pe scaun cu roţi, străbătea curtea.
Au trecut cinci ani. Nu mai sunt animale de companie. Sunt familie.
Astăzi, când am ajuns acasă, mirosul de cozonac ma întâmpinat. Anca mă strânge în braţe din spate, puternic. Și începe să tremure.
Ce sa întâmplat? îi întreb.
Vom avea noroc șoptește, și îşi pune mâna pe burtă.
La început nu înţelegeam. Apoi am înţeles.
Am patruzeci de ani. Ea are treizecişișapte. Am încercat mult. Aproape neam pierdut. Dar întro zi, o femeie ciudată nea zis:
Veţi avea trei copii. Doi dintre ei sunt daruri ale naturii. Unul este al lui Dumnezeu. Pentru bunăvoinţă, răbdare. Drumul va fi greu, dar luminat.
Mimi, înghesuită, dormea lângă iepurele de pluș pe pervaz. Rex, deja bătrân, a venit să stea lângă mine, sa aşezat la piciorul meu şi a oftat adânc.
Nu credeam. Acum cred. Pentru că odată am spus da vieţii. Şi viaţa nea răspuns cu un da.
