Ușa nu s-a deschis imediat. Anca stătea cu cheia în mână, parcă nu recunoștea clopoțelul. Haina era udă, umbrela picurând, iar pe sacul cu lapte se vedea mânerul rupt. Noaptea se scurgea spre sfârșit, blocul mirosea deja de cina cuiva și de pisica vecinului.
Dincolo de ușăValentina Grigorieva, cu eșarfă tricotată, pantofi lăcuți și un cufăr cu roți, ținând în mâini un plic cu ceva fierbinte. Vocea ei, ca a unei actrițe din filmele vechi, era vioaie, cu un strop de dramă.
Lumină a mea! Vin să stau trei zile! Cu plăcintă cu vișine. Pavel o adoră spuse, intrând în hol în timp ce Anca abia termina de tras aer în piept. De ce nai zis că au schimbat codul? Eu deja plecasem, am revenit cu cufărul și abia am găsit paznicul, lam întrebat de cod.
Anca tăcu. Încuși capul pe umăr, ca și cum acolo ar fi fost altcineva. Deși în apartament era cuminte. Prea cuminte.
Iar Pavel? Valentina se dezbrăcă de pantofi, se uită în hol: un cuier rămăsese liber. Nu era jachetă de bărbat. Nici bocanci. Nici mirosul lui, nici haosul său. Vom avea vreme, nu? Să cinam împreună, am adus pilaf. Petru, tatăl lui Pavel, va veni. A plecat mai devreme la un prieten, grăbit. Iar Ștefan? Probabil încă la grădiniță.
Anca zâmbi scurt, ca și cum cineva ar fi tras un fir.
Are ședința care sa prelungit.
Ah, înțeleg. Muncă, muncă Valentina se opri. Ochii i se mișcau prea repede. Observă că pe raft era doar o ceașcă. În baie, un săpun lichid început, dar doar unul. Pe frigider, desene ale copiilor, iar fotografiile lui Pavel dispăruseră.
În bucătărie a pus plăcinta pe masă, a deschis cu grijă recipientul cu pilaf și ia strâns mâna Annei.
Nu-ți fă griji. Totul se întâmplă. Respiră adânc. Ne așezăm, mâncăm. Tatăl va veni, o să râdeţi împreună. El e un om bun.
Anca încuși din cap, se așeză. Luă farfuria, dar nu mâncă. Ceainicul începu să sfârâie, zgomotos, ca și cum ar fi certat.
Mai târziu au plecat să-l caute pe Ștefan. Valentina purta mănuși și un termos cu compot, Anca mergea tăcută, ținânduse de mânecă. În lift, pe drumul de întoarcere, se întâlneau cu vecina Lena. Ea zâmbi, apoi scăpușă întrun ton șușăitor:
Anca, fostul tău a apărut din nou cu acea femeie pictată de la piață? Cu căruciorul? Și nu se ocupă deloc de copil, nu?
Valentina încleștează buzele pe firul gândului. Nu se uită la Anca, nici la Lena.
Lena scuipă Anca.
Ce face? Spun adevărul. Toată lumea știe totul.
Seara, când Valentina scoate o pătură din dulap și așază cu grijă patul pe canapea, se oprește. Ține perna în mână mult timp, apoi, fără să se uite:
A plecat? Unde e fiul meu? Ce sa întâmplat?
Anca stă în pragul bucătăriei, spatele drept, mâinile pe ceainic.
Acum trei luni. A spus că pleacă la o întâlnire și nu sa mai întors.
La ea?
Anca nu răspunde, doar privește în gol.
Valentina se așază, pune pătură lângă, pune la genunchi o geantă și scoate o altă plăcintă, mică, în formă de plastic.
Am copt-o special pentru voi. El tot spunea că totul e bine Că voi patru vreţi să mergeţi la mare vara El
Își pierde din suflare, ca și cum ar fi urcat o scară lungă. Anca se apropie, dar nu atinge. Doar pune ceai lângă.
În cameră domnește liniștea. De afară zumzăie un tramvai vechi. Anca stă la fereastră, Valentina stă nemișcată. Fiecare are propria tăcere.
Ușa se închide cu clicclic tipic Petru mereu o trângea cu putere, ca un ecou al prezenței lui. Intră voios, cu geacă cu guler de blană, un sac cu mandarine și o ziar în buză.
Bună, frumoase! Am prada! Mandarine de la Constanța, dulci ca-n copilărie.
Se dezbracă de geacă, o plasează pe spătar și se duce spre bucătărie. Acolo domnește tăcerea și trei priviri: una obosită, a Annei; alta îngrijorată, a Valentinei; a treia, luminată, a lui Ștefan, care, auzind glasul bunicului, aruncă fursecuri și se aruncă spre el, se agață de pantaloni ca de un copac și își înalță capul, ochii strălucind.
Ce aţi tăcut? întreabă Petru, nedumerit. Am venit prea târziu?
Pavel începe Valentina, dar vocea i se rupe. Se uită la Anca, parcă cerând permisiune.
Pavel a plecat spune Anca, calm, ca și cum ar fi repetat-o de o sută de ori. Acum trei luni.
Sacul cu mandarine se lovește ușor de masă. Ziarul cade pe lângă. Petru se așază, tăcut, privește pe fereastră căutând un răspuns.
Ce aţi făcut aici, după cum credeţi? strigă brusc. Lai împins pe el, Anca. Lai strâns, ca pe un cuie în lemn. Nu-l recunoșteam din glas ieșea acasă ca la un lagăr!
Petru șopti Valentina.
Ce? Ce? Totul e ascuns, iar acum bună ziua! Lai doar gesticulă. Stricat.
Anca nu răspunde. Ia o ceașcă și o pune lângă chiuvetă, dar nu părăsește camera. Rămâne cu spatele, privind dacă să plece sau să rămână.
Valentina rămâne tăcută, faţa-i pălmuie. Se ridică, se apropie de Petru și îi strânge umărul. El reacționează cu întârziere.
El mia zis că le este bine. Ștefan e sănătos, Anca e tare, plănuiesc vacanță. Înţelegi că mintea? vocea i se rupe. Pentru mine. Pentru mamă.
Petru ridică privirea. Prima dată nu ştie ce să spună.
Eu Eu credeam ezită. Nu e copil. Decide singur. Poate are altcineva
Are mult timp pe altcineva spune Anca, fără să se întoarcă. Trăieşte cu ea. Cu cea de la serviciu. Cu cine scria în baie.
Petru se ridică, merge pe balcon, închide ușa în urma lui. Se aprinde o țigară în amurg, ca un far. Nu fuma în preajma nepoților, dar acum o aprinde.
Îl voi suna spune Anca. Să-și dea seama singur.
Valentina nu răspunde, doar închide ochii.
Pe ecranul telefonului apare Pavel. Sună. Sună. Apoi o voce obosită:
Da?
Vine. Acum. Tatăl și mama sunt aici. Ștefan. Trebuie să vorbim.
Pauză. Lungă. Apoi Bine. Sunet de ton.
Anca privește pe fereastră. Dincolo, cineva mătura drumurile de zăpadă. Noapte albă. Iarnă tăcută.
Douăzeci de minute mai târziu, știftul se zăpăcește. Pavel intră ca și cum ar fi ajuns întrun apartament străin. Pe el era aceeași geacă de puf, de unde Anca scoase odată gumă de mestecat și bonuri. Părul îi era puţin dezordonat, parfum de străin evăzut. Se opri la prag.
Salut, tuturor murmură.
Ștefan alergă, dar se oprește la jumătate de pas. Pavel se așază stânjenit, îl trage spre el.
Salut, micuţule. Ce faci?
Nu locuieşti cu noi spune Ștefan, fără reproș, ca un simplu fapt.
Pavel îl strânge, dar nu îi ridică privirea.
În bucătărie domnește tăcerea. Petru iese de pe balcon, mirosul de fum îl însoțește. Valentina îl privește pe fiu, ca și cum lar vedea pentru prima dată.
Miai spus începe ea. Miai spus că totul e bine. Că Anca e tare. Că Ștefan e fericit. Mai mințit, Pavel?
Nu am vrut să vă supăr.
Și pe ea? arătă spre Anca. Nu ai vrut să o supăr? Sau ţia fost comod să dispari?
Petru rosti brusc, încet:
Ce ai făcut, tată, cu mama ta?
Pavel se așază, pune mâinile pe masă, ca și cum sar predă.
Nu le dat niciunui. Nici vouă, nici ei. Am plecat, că nu voiam să mint. Nu puteam să mai fiu cu tine, nici cu voi.
Am plecat pentru că nu mia curaj să rămân și să vorbesc ca bărbat aruncă Valentina. Mai trădat pe ea, pe noi, pe tine însuţi.
Anca stă în colț, tăcută. Parcă nu mai avea nevoie să ştie nimic. Ştiţia totul.
Valentina se apropie de fiu, îi atinge ușor umărul. Palma îi tremură.
Ai fost mai bun, Pavel. Îţi amintesc altă faţă.
El nu răspunde. Închide ochii.
Ștefan se arată din nou la fereastră. De data aceasta nu aleargă; doar stă la ușă și privește.
Pavel se ridică, face un pas înapoi, privește pe toţi. Faţa îi devine dură, ca o mască înghețată. Se întoarce brusc și iese, bătăind ușa nu tare, dar clar. Un punct la finalul capitolului.
Dimineața lumină abia împrăștiată și zăpadă proaspătă pe pervaz. Petru citește din ziar, Ștefan mănâncă terci, Valentina aranjează ceva pe masă, iar Anca privește pe fereastră.
Anca se ridică drept, vocea i se aplatizează:
Pot să strâng toate aparatele pe care leaţi dăruit. Microunde, oală electrică, ceainic. Luaţile dacă vreţi. Voi începe renovarea oricum. Schimbările nu vor împiedica. Cred că e corect să curăț totul de la bază.
Valentina se întoarce brusc.
Te-ai înnebunit? Dimineaţa abia a început și tu vorbești de bunuri. Nu avem ce împărțim. Nu suntem hoți. Trebuie să ne cerem scuze, nu să luăm aparate.
Ștefan, în acea clipă, se joacă cu mașinuțele pe covor. Se apropie:
Bunico, va veni tata?
Valentina îl privește, inspiră adânc, se apleacă și îi mângâie capul.
Va veni, Ștefane. Dar mai târziu. Vrei să vezi un desene?
El dă din cap.
Anca stă lângă prag, fără lacrimi, fără furie. Doar un gol interior, ca după un zgomot lung, când sunetele dispar și rămâne doar tăcerea în urechi.
Pune ceainicul. Acesta scârțâie, ca o coloană sonoră a tăcerii lor. Înaintea lor se întinde o zi simplă, nouă. De miros de săpun și aer uscat. Valentina e în baie, spălă chiuveta încet, ca întro meditație. Anca intră vrea să ia prosopul, dar se oprește.
Lasăl spune Valentina, fără să se întoarcă. Eu îl iau.
Anca nu răspunde. Ia prosopul și îl așază lângă. Stă puțin.
Nu am fost supărată pe voi spune în final. Doar sunt sătulă să explic că nu am greșit singură.
Valentina se sprijină de marginea chiuvetei, clatină din cap.
Eu eram supărată. Pe mine. Că nu am observat. Că nu am vrut să văd. Credeam că aveţi totul: dragoste, familie, fericire. Înţelegi? Totul. Le povesteam tuturor.
Anca dă din cap. Stau în baie strâmbă, două femei legate de fiu, de casă, de trecut.
Îmi pare rău spune Valentina. Pentru tot. Credeam că nu poţi să ne reții pe toţi. Dar acum te privesc și înţeleg că te-ai ținut de noi, chiar și când nu trebuia.
Anca se așază pe marginea căzii, încet:
Mă voi ține de mine. Doar de mine. Nu de altcineva.
În bucătărie se audeÎn acea clipă, fereastra sa transformat întrun portal de lumină, iar toate vocile sau topit întrun singur șoptit de iertare.
