Taie salata mai mărunt, șopti Ecaterina Ion, apoi se poticni. Vai, iartă-mă, dragă, iar îmi scapă…
Nu, zâmbi Aurelia. Aveți dreptate. Mihăiță chiar preferă salata așa. Puteți să-mi arătați cum o faceți dumneavoastră?
Soacra începu să taie, arătând mișcări vechi, amintiri dintr-o altă viață.
Bună ziua, Aurelio. Mihăiță e acasă?
Ecaterina Ion stătea în hol, în paltonul acela cu guler de nurcă, ca dintr-o altă epocă. Ochii cenușii rimelați, buzele roz aprins, părul grizonant așezat perfect. Pe degetul drept, inelul vechi, cu ametist şters, strălucea straniu.
E plecat la Iași, răspunse Aurelia. Nu știați?
La Iași? se încruntă Ecaterina. N-a zis nimic… Venisem să vă văd, să le aduc ceva copiilor înainte de Anul Nou.
Din dormitor apăru Ilinca codițe blonde, ochi căprui, dinți răsfirați, chicotind. Bunicooo!
Și Ecaterina deja intra în casă, scotea paltonul, pupă nepoata pe creștet. Aurelia o privea, cu inima strânsă. Șase ani. Șase ani de suprafața controlată.
Nu stau mult, murmură Ecaterina, privind coridorul cu ochi critic. Vă văd copiii și plec.
Dar destinul se răsuci altfel.
Peste două ceasuri, Ecaterina ieși afară să fumeze, căci când erau copiii prezenți se abținea Aurelia respecta asta. N-a observat treapta acoperită de gheață.
Se auzi un țipăt, urmat de o bufnitură murdară. Aurelia fugi afară. Soacra stătea pe beton, albă ca varul, ținându-se de gleznă.
Nu vă mișcați, strigă Aurelia. Chem salvarea.
Orele următoare se topiră ca într-un vis neliniștit: spitalul raional, radiografie, coadă la ortopedie, miros de alcool și pansamente. Fractură. Gheata timp de șase săptămâni.
Nu părăsește patul, decretă medicul tânăr, pe ton didactic. Minimum o săptămână de repaos. Abia apoi cârje. Nu ajunge nicăieri cu piciorul așa.
Aurelia aprobă tăcut.
În mașina veche ce o ducea acasă, tăcerea era densă, ca în vis: Ecaterina scruta Bahluiul prin geam, jucându-se cu inelul, Aurelia conducea cu gândul la sărbătorile ruinate.
Șapte zile. Minim. Sub același acoperiș. Fără Mihai. Doar ele două. Sau, patru, cu copiii, dar copiii nu contează când e vorba de tăcere apăsătoare.
Pe 31 decembrie, Aurelia se trezi la 6 dimineața.
Salată de boeuf pentru masa de Revelion, carne la cuptor, ceva cald la foc. Copiii vor cere mâncare. Ecaterina se va trezi să-i arate cum se face.
Așa și fu.
Tai prea mare, rosti soacra, șchiopătând cu cârje spre bucătărie. Salata trebuie fondantă, măruntă.
Știu, răspunse încet Aurelia. Ai pus prea multă maioneză, totul pluteste.
Știu.
Știi că Mihăiță iubește când pui mai multă porumb.
Aurelia lăsă cuțitul jos.
Ecaterina, fac salata asta de douăsprezece ani. Știu cum.
Voiam doar să ajut…
Mulțumesc. Nu e nevoie.
Ecaterina își strânse buzele Aurelia cunoștea acea privire ca pe o poezie și se îndepărtă. Gheata albă făcu ecou în casa tăcută. Aurelia ieși pe balcon cu telefonul.
Afară liniște ca în basme, doar rarele luminițe de ghirlandă pâlpâiau în geamuri.
Despina, nu mai pot, oftă ea la telefon, în șoaptă. Nu mai pot. Stă aici toată săptămâna. Mihăiță a fugit, ca și cum așa ar fi normal. Șase ani țin la răbdare cu dinții. Nu mai pot. Dacă mai continuă, iau copiii și plec.
N-ar fi știut, dar din fotoliul de lângă brad, Ecaterina auzea tot.
Au întâmpinat Anul Nou muți.
Ilinca și Florea adormiseră la 11, neajungând miezul nopții. Aurelia și Ecaterina ședeau la masă salate, aperitive, televizor cu melodii domoale. Nu se priveau.
La Mulți Ani! zise Aurelia când ceasul bătu miezul.
La Mulți Ani… răspunse soacra.
Ciocniră cupele cu vin alb. Fiecare plecă în camera sa.
Pe 1 ianuarie sună Mihai.
Mamă, ești bine? Aurelia, cum merge acolo?
Merge. Gheata. O săptămână la pat și vedem.
Vă înțelegeți?
Aurelia tăcu, privind ușa închisă a sufrageriei.
Ne descurcăm.
Aurelia, știu că e greu…
Ești în deplasare, Mihăiță. Tu ești, eu aici. Cu mama ta. De sărbători. Hai să nu discutăm acum.
Închise, apoi plânse în baie cu robinetul deschis la maxim. Ochii măslinii din oglindă nu recunoșteau această femeie obosită.
Treizeci și două de ani, doi copii, șase ani de căsnicie. Iar senzația de străin în propria viață.
Tot pe întâi, Ecaterina ceru să-i aducă niște actele din geantă. Poate găsesc pașaportul și codul, mormăi. Vreau să mă înscriu la control pe Regina Maria.
Aurelia cotrobăi printre foi, blocnotesuri, pașaport… și dintr-o dată dădu de-o fotografie. O scoase mecanic, crezând că e vreun aviz.
Era o poză alb-negru, colțuri rupte, o mireasă tânără. Vreo douăzeci și șapte de ani, poate mai mult. Frumoasă… dar plânsă. Ochii umflați, rimelul curs, buzele tremurânde.
Pe spate, cu pix albastru-șters: Ziua când am știut că nu voi fi primită. 15 august 1990.
Aurelia împietri. Se uită la data. 1990. Treizeci și șase de ani în urmă. Ecaterina are șaizeci și unu. Deci era tânără… mireasă… plânsă.
Ai găsit actele? Aurelia tresări. Ecaterina stătea în ușă, cu cârjele.
Eu…
Voia să ascundă fotografia, dar n-apucă. Soacra o văzu.
Chipul ei se transformă brusc. O umbră de durere poate rușine, poate frică trecu peste ochii cenușii.
Dă-mi-o, te rog.
Aurelia întinse poza. Ecaterina o privi îndelung. O strecură în buzunarul halatului.
Pașaportul e pe lateral, stânga. Și dispăru.
Noaptea de 3 ianuarie aduse foșnet pe hol. Florea dormea lângă ea se mutase acolo de când Mihăiță plecase. Ilinca visa în camera ei. Sunete din sufragerie.
Aurelia se ridică. Lumina albastră a ghirlandei arunca umbre pe mobilă. Ecaterina stătea în fotoliu, piciorul în ghips pe taburet, în mâini fotografia.
Nu puteți dormi? Aurelia se apropie.
Soacra tresări. Mă doare piciorul… Și sufletul…
Aurelia se așeză pe brațul fotoliului. Miros de coji de portocală și brad. Ghirlanda clipind albastru, galben, albastru…
Dumneavoastră sunteți în poza aceea? Mireasa?
Pauză lungă.
Eu.
Ce s-a întâmplat atunci?
Ecaterina începu să vorbească, abia auzită, ochii pierduți în crengile bradului.
Soacra mea. Mama lui Victor. M-a frânt. M-a rupt în trei ani.
Aurelia își ținu respirația.
M-a urât din prima zi. Eu eram simplă, de la periferie. Ei familie mare. Victor m-a ales, ea nu i-a iertat niciodată. Nici mie. La fiecare pas.
Tocmai borșul nu era cum trebuie, cămășile nu erau călcate, Mihăiță era crescut greșit. De față cu Victor, cu musafirii, cu vecinii, mereu spunea că nu merit familia.
Aurelia se regăsea în fiecare cuvințel.
După trei ani, m-au internat. Criză de nervi. Luam calmante cu pumnii. Mâinile îmi tremurau, nu puteam turna ciorbă. Medicii i-au spus victorului: ori mă mut, ori o pierd. Victor a decis să stea cu mine. I-a dat mamei lui un ultimatum. Ea a plecat.
Și după?
Șase luni mai târziu… s-a stins. Inimă… N-am apucat… nici să o iert, nici să îi spun ceva. Mi-a lăsat doar inelul ăsta. În testament: Nurorii care mi-a luat băiatul. De treizeci de ani îl port. Ca să nu uit.
Să nu uitați ce?
Ecaterina privi direct către Aurelia, ochii strălucind de lacrimi în lumina ghirlandei.
Am jurat atunci să nu fiu ca ea. Să nu chinui femeia fiului meu. Să nu rup familia lui din geloziile mele.
Ea lăsă capul în piept.
N-am observat cum am devenit mai rea.
Tăcere, doar un sâsâit de la alimentatorul ghirlandei.
Am auzit ce ai spus pe balcon, rosti Ecaterina, ai zis că pleci cu copiii din cauza mea.
Aurelia respiră sacadat.
Ecaterina…
Nu e nevoie. Înțeleg. În șase ani am venit și v-am stricat pacea. Ajutam, mereu știam mai bine, mama știe. Dar de fapt mi-e frică. Frică să nu mă piardă Mihăiță. Frică să-l alegi tu, să fiu uitată. Cum Victor m-a ales pe mine, și-a uitat mama. Și tot, tot ce fac eu, grăbește chiar asta.
Aurelia nu găsea răspuns.
În poză, plângeam. Căci soacra mi-a spus: Nu o să fii niciodată de-a noastră. Ești și vei rămâne străină aici. Ţi-am spus ceva similar?
Aurelia aplecă privirea.
Nu cu cuvinte. Dar…
Dar te-am făcut să simți.
Da.
Ecaterina aprobă lent, greu.
Iartă-mă, Aurelio, copil drag. Am crezut că-s altfel. Dar n-am văzut cum m-a stricat teama.
Au stat așa până la răsărit. Vorbind, tăcând, legând încă o punte. Ecaterina povestea de Victor, plecat de șapte ani. Despre groaza în apartamentul gol, despre spaima că fiul o va uita.
Aurelia spunea de epuizare. De sentimentul că e invizibilă în propria casă. Că totul parcă merge anapoda.
Pe la ziuă, când cerul începea să se deschidă, Ecaterina susură:
Știi de ce-mi e frică cel mai mult? Că Ilinca va ajunge femeie, va avea soț, și eu voi fi pentru el ce am fost eu pentru tine. Boala e moștenită. Soacra mea m-a stricat, eu pe tine. Trebuie rupt lanțul.
Aurelia îi cuprinse mâna, pentru prima oară în șase ani.
Rupeți-l.
Încerc, copila. Încerc.
Pe 5 ianuarie, au gătit împreună.
Taie salata mai mărunt, zise Ecaterina, apoi se opri, rușinată. Vai, iartă-mă…
Aurelia zâmbi.
Aveți dreptate. Mihăiță o iubește așa. Arătați-mi!
Soacra arăta, explica, adică sală, nu piure. Ilinca dădea târcoale, furând boabe de porumb din conservă.
Florea se juca în fundal.
Bunico, chibzuia Ilinca, de ce nu stăteai la noi mai mult înainte?
Ecaterina privi la Aurelia. Aceasta îi zâmbi cald:
Era prea ocupată, dar de-acum va veni mai des.
Promiteți?
Promit.
În seara aceea, Ecaterina chemă Aurelia în cameră.
Ia loc, dragă.
Aurelia se așeză lângă ea, pe canapea. Soacra scoase inelul din deget, îl învârti lent.
E tot ce mi-a rămas de la soacra mea. Treizeci de ani l-am purtat, amintire a faptului că am fost străină.
Îi puse inelul pe degetul Aureliei.
Acum e al tău. Dar să-ți amintească altceva. Că tot ce-i vechi se poate schimba. Că rănile se pot, într-un final, ierta.
Ecaterina…
Mamă. Poți să-mi spui mamă. Dacă vrei.
Aurelia voia să spună ceva, dar lacrimile îi năvăliră la colțul buzelor. O cuprinse, pentru prima dată. Șase ani de tăgadă, rupți de-un vis de iarnă.
Afară ningea cu fulgi mari, ca-n poveștile de Crăciun, de parcă din cer picurau iertări. Bradul pâlpâia, Ilinca chicotea în dormitor.
Și Aurelia înțelese: sărbătorile nu fuseseră ruinate. Sărbătorile abia începeau.
Și așa e mereu: doar căzând pe o scară alunecoasă, găsim drumul către inima celui de alături. Nodurile se destramă nu cu forța, ci cu o inimă deschisă și un iartă-mă.
La Mulți Ani, oameni dragi! Liniște și iubire să vă aducă noul an!
Poate că ați găsit vreodată pacea cu cineva, chiar când părea totul pierdut?
