De ce în sfârșit? Mara ar fi crezut că oamenii vor spune că ași găsit un nou soț, tot a șoptit vecinii ce lau zărit pe bărbatul din curtea văduvei.
În satul unde toți se cunosc: cinelcunosște pe cine, cine a săpat cartofi în anul al șaptelea, cine sa despărțit de câte ori nimic nu rămâne ascuns. De aceea, când văduva Mara a adus acasă pe un bărbat nou, toată lumea a murmurizat: Ași pierdut răbdarea. Nimeni nu a rostit cu voce tare pentru că Mara era o femeie harnică, cinstită și singură susținea doi copii.
Andrei a intrat în casa lor în toamna aceea. Era tăcut, cu mâini puternice, obosite de lopată și ciocan, și cu ochi senini ce priveau la copii fără să-i privească de sus, ci cu gândul că totul se va rezolva. Deși Ancuța avea deja nouă ani, iar Mihai douăsprezece, tatăl lor era o umbră de amintire: îl pieriseră când copiii abia intrau în clasa întâi.
Primele săptămâni Ancuța îl privea pe tatăl vitreg cu ochii ridicaţi.
Mamă, va sta cu noi mult timp? întrebă încet.
Dacă Domnul voiește, draga mea. E un om bun răspunse Mara și, în șoaptă, adăugă: Mă satură să fac totul singură.
Dar și noi team ajutat replica Mihai, supărat.
Vaţi ajutat, da, dar sunteţi copii. Viaţa nu e doar trudă, e și căldură.
Andrei nu răspunde cu vorbe. Aştepta să se obișnuiască cu el. În fiecare dimineaţă tăia lemne, repară gardurile și, seara, aducea în coș găini tinere:
Trebuie să ridicăm iar gospodăria. Copiii vor avea ouă proaspete.
De ce faci toate astea? Ancuța urmărea cu suspiciune, dar o găină mică ia atras atenţia.
Pentru că sunt acum cu voi. Poate nu sunt tatăl vostru, dar să trăim împreună înseamnă să împărțim și munca și bucuria.
Tatăl meu avea şi el găini?
Andrei se opri, apoi spuse:
Tatăl tău era un om bun. Lam cunoscut. Lucram împreună la staţia de cereale. Vorbea mult despre tine. Eşti chipul lui.
Ancuța se aşeză tăcută pe trepte și privea cum Andrei dă apă găinilor. Pentru prima oară gândi: Nu vrea să înlocuiască tatăl, vrea să fie lângă noi.
Iarna, Andrei începu să-l învețe pe Mihai să lucreze în lemn.
Ia, acestă rindelă. Nu e ca să te joci pe telefon mâinile trebuie să ştie ce fac.
Nu mă joc! mormăi Mihai.
Nu mam supărat. Doar că prin mâinile unui bărbat se modelează şi omul. Și mintea.
De ce nu te supăreşti niciodată?
Andrei zâmbi.
Pentru că supărarea nu dă nimic. Mai bine să explici o dată decât să ridici vocea de o sută de ori.
Primăvara la sat se organiză o tolocă curăţarea izvorului de lângă pădure. Mihai şi Ancuța nu voiau să meargă.
Să plece tinerii! mormăi băiatul.
Iar noi, bătrânii? izbucni Andrei în râs. Mergeţi la lucru, că altfel veţi aştepta toată viaţa ca altcineva să facă totul. Un om tare este cel ce ia lopata, chiar dacă nu e obligat.
Pe şantier, copiii au auzit pentru prima oară un bătrân spune la Andrei: Asta-i fetiţa şi băiatul al tău?. Andrei răspunse simplu: Ai ei. Cei mei.
Ancuța îl împinge uşor pe Mihai:
Ai auzit?
Am auzit.
Şi ce?
Păi a fost cald. Parcă nu e nimic.
Întro zi, Mihai a venit de la şcoală supărat. Mama lui a început să-l întrebe ce sa întâmplat, el a mărturisit că sa certat aprins cu băieţii.
De ce? întrebă Mara, abia stăpânind lacrimile.
Pentru că am zis că Andrei e ca un tată pentru mine. Ei miau răspuns: Eşti un copil al altcuiva, un străin ce te creşte. Am spus că e mai bine un străin bun decât un părinte biologic ce nu e.
Andrei a rămas tăcut. Sa aşezat în faţa lui Mihai.
Nu îţi cer să mă chemi tată. Dar să ştii, fiule: nu te voi lăsa niciodată. Orice ar spune lumea.
Nu am nimic împotriva. Doar că nu e uşor să spui tata când nu ești obișnuit.
Şi ne grabnic să o forţeşti. Cuvântul tata e ca pâinea: nu se mănâncă în grabă. Trebuie să se coacă.
Trei ani au trecut. Mihai termină clasa a noua. Satul vorbea că va merge la şcoala tehnică să devină mecanic. Întro seară, stăteau pe curte: stele, broaște cântând, miros de cimbru.
Andrei spuse brusc Mihai. Pregătesc un discurs pentru un concurs, despre cineva care îmi este model. Vreau să vorbesc despre tine. Este în regulă?
Andrei îşi scutură gâtul şi încuviinţă.
Doar să nu exagerezi adăugă încet.
Nu exagerez, vorbesc din inimă.
La ceremonia de absolvire, Mihai a rostit despre omul care nu a fost cu mine de la şcolă, dar a devenit un tată adevărat. Mara a plâns. Și printre femeile satului, cineva a şoptit:
Se vede că vitregul nu e străin. Dacă e aproape de suflet, devine parte din familie.
La aniversarea de 50 de ani a lui Andrei, Ancuța ia oferit o cămașă brodată şi o scrisoare:
Tata, îţi mulțumim pentru lemne, pentru găini, pentru răbdare și pentru că ne-ai învățat să nu așteptăm binele, ci să-l creăm noi înșine.
Eşti tatăl nostru nu pentru că trebuia, ci pentru că ai vrut. Și pentru asta te iubim și mai mult.
Andrei a stat cu ochii pe scrisoare, tăcut.
Apoi sa întors spre Mara și a zis:
Au crescut. Nu sunt străini.
Mara a zâmbit:
Pentru că niciodată nu ii-ai considerat străini.
A fi tată nu înseamnă neapărat să fii biologic. Uneori dragostea, bunătatea și faptele de zi cu zi valorează mai mult decât sângele. Pentru că familia e ceea ce construim cu noi înșine.
