Azi dimineață m-a sunat tata, așa, ca și cum era vorba de ceva banal:
Poți să treci pe la mine? Am bicicleta pe balcon și trebuie s-o coborâm. Singur nu mai am chef să mă chinui.
E ciudat să-l aud spunând poți să treci și nu mai am chef. Tata obișnuia să zică trebuie și o fac eu, fără discuții. Deja am părul cărunt pe la tâmple, și tot caut un nod în papură, vreo capcană în vorbele lui, ca odinioară. Dar nu, nimic ascuns: doar o rugăminte simplă, așa, și parcă m-am simțit puțin jenat.
Ajung pe la prânz, urc la etajul trei, și la ușă mă încurc cu cheia până să o întorc în broască. Tata parcă sta lipit de ușă, am deschis și deja mă aștepta.
Intră! Descalță-te! face el, făcând loc.
În hol, totul fix ca de obicei: covorașul, dulăpiorul, ziarele bine aranjate. Tata arată la fel, doar că umerii îi par mai înguști acum, iar mâinile i-au tremurat puțin când și-a potrivit mâneca.
Unde e bicicleta? întreb, nevrând să spun altceva.
Pe balcon am tras-o. Să nu stea în drum. Am încercat eu să mă apuc de ea, da a dat din mână și a pornit înainte.
Balconul e îngust, dar închis, frig, plin de cutii și borcane goale. Bicicleta stă rezemată de perete, acoperită cu un cearșaf vechi. Tata ridică cearșaful de parcă descoperă ceva prețios și trece cu palma peste bară cu grijă, ca pe ceva viu.
E a ta. Ții minte? De ziua ta am luat-o.
Cum să nu-mi amintesc? Țin minte cum alergam prin fața blocului, cadeau genunchii, și tata tot timpul mă ridica, mă scutura de praf și verifica lanțul. Nu prea mă lăuda, dar avea felul ăla de a se uita la lucruri, de parcă toate erau vii și trebuia să răspundă de ele.
Cauciucul e dezumflat, observ eu.
Asta-i floare la ureche. Dar roata clănțăne și frâna de spate nu mai prinde. Am testat ieri și mi s-a oprit inima puțin, zâmbește el, scurt.
Dușmănos sau nu, am tras amândoi bicicleta înapoi în sufragerie, acolo unde tata are colțișorul lui: masa lângă fereastră, cu covoraș, lampă, cutii cu scule. Pe perete, totul clești, șurubelnițe, chei sortate la dungă. Observ asta automat; mereu tata era ordonat acolo unde putea.
Cheia de treisprezece o găsești? întreabă el.
Deschid cutia. Sunt chei în rând, dar de treisprezece nimic.
Doar doisprezece, paisprezece Dar de treisprezece nu văd.
Tata ridică o sprânceană.
Cum adică nu e? Era se oprește, parcă mereu nu vrea să-l spună.
Mă apuc să scotocesc, trag sertarul mesei: șuruburi, piulițe, izolație, o bucată de șmirghel. Cheia era sub o pereche de mănuși de cauciuc.
Uite-o, am găsit-o.
Tata ia cheia, o învârte prin palmă, parcă îi simte greutatea.
Deci tot eu am pus-o acolo Eh, asta-i cu memoria, și râde scurt. Hai, adu roata aici.
Pun bicicleta pe o parte, cu pedală pe o cârpă. Tata se lasă încet în genunchi, ca să nu i se oprească genunchii. Am văzut, dar am făcut că nu văd.
Luăm întâi roata jos, zice el. Tu ține, eu desfac.
Se înfige în cheia de treisprezece. Piulița nu cedează ușor, îi strânge buzele. Sar în ajutor, și cedează.
Dacă mă lăsai, o făceam și singur, bombăne el.
Doar vreau să te ajut
Da, da, ține de-acolo, să nu cadă.
Am lucrat tăcuți, doar cu indicații scurte: ține, nu trage, aici, atent cu șaiba. Mi-am dat seama că-mi e mai ușor așa, fără prea multe cuvinte: când faci ceva împreună, nu trebuie să ghicești gânduri.
Am pus roata jos pe covor. Tata scoate pompa, îi verifica furtunul. Veche, coada scorojită.
Sigur camera e bună. Doar s-a uscat, zice el.
Am vrut să-l întreb de unde știe, dar am tăcut. La tata, încrederea nu ține de realitate.
Câtă vreme umflă el, eu mă uit la frâne. Papucii uzați, cablul plin de rugină.
Trebuie schimbat cablul, zic.
Hm, cablu stai că aveam unu de rezervă.
Se duce la dulap, scoate cutii, fiecare cu etichetă; organizează totul cu grijă, ca să țină timpul sub control. Atâta timp cât totul e pus la loc și scris, nimic nu scapă de sub mână.
Nu găsesc, zice el, trântind capacul unei cutii, nervos.
Poate e în debara? sugerez.
În debara-i dezastru, zice el ca și cum ar fi mărturisit o crimă.
Zâmbesc.
La tine? Haos? E ceva nou.
Mă privește pe sub sprânceană, dar îi scapă un zâmbet de mulțumire pentru glumă.
Vezi tu acolo. Eu mă ocup de pompa asta.
Debarasă mică, burdușită de saci și cutii. Aprind lumina, răscolesc pachete, pe raft găsesc cablul, învelit în ziar vechi.
Găsit! strig eu.
Vezi? Știam eu! răspunde el din balcon.
Îi duc cablul, îl verifică pe la capete.
Bun, doar să-i găsim capse.
Caută din nou în cutie, găsește două capace metalice mici.
Hai să desfăcem frâna, zice.
Eu țin cadrul, el desface șuruburile. Mâinile lui aspre, crăpate, unghiile tăiate scurt. În copilărie mi se păreau invincibile de tari. Acum au altă forță: răbdare.
Ce te uiți așa la mine? întreabă fără să ridice capul.
Nu știu mă gândeam cum îți amintești tot.
Pufnește:
Memoria mai merge, dar cheile le mai pierd și eu. Amuzant, nu?
Am vrut să-i spun nu e, dar îmi dau seama că vorbește despre frică, nu despre râs.
E normal, și mie mi se întâmplă, zic.
El dă din cap scurt, ca și cum tocmai i-am dat voie să nu mai fie perfect.
Când desfăcuserăm frâna, lipsa o arc. Tata se uită lung la locul gol, apoi zice:
Am umblat aseară, poate am scăpat-o pe jos. Am căutat, nu am văzut.
Hai, mai încercăm o dată, zic.
Ne lăsăm amândoi în patru labe, pipăim pe lângă perete, sub masă. Eu găsesc arcul lângă plinta de la scaun.
Uite-aici e.
Tata îl ia și-l apasă la ochi.
Slava Domnului Că mă gândeam, gata, uit totul.
Nu spune până la capăt mă gândeam că nu mai sunt în stare. Dar am înțeles.
Bei un ceai? întreabă brusc, ca și cum ceaiul poate stinge tacerea.
Da, beau.
La bucătărie, tata pune fierbătorul, scoate cani din dulap. Mă așez la masă și-l privesc cum se rotește pe lângă sobă, mai lent ca altădată, dar totul din obișnuință. Îmi pune cana în față cu o farfurie cu biscuiți.
Ia și mănâncă, că prea slab ai ajuns.
Am vrut să zic că nu-s slab, doar haina e groasă; dar nu. În cuvintele lui stă toată grija pe care o poate rosti.
Cum merge la serviciu? mă întreabă.
Merge S-a terminat proiectul vechi, acum e altul nou.
Mda. Important să-ți dea salariul la timp.
Zâmbesc.
Numai banii te interesează?
Da ce vrei să mă intereseze? Sentimentele? mă străpunge cu o privire directă.
Simt cum îmi tresaltă stomacul. Nu mă așteptam să rostească el cuvântul ăsta.
Habar n-am
Stă un pic pe gânduri, prinde cana în două mâini.
Știi începe, se oprește ca să se asigure că nu-i prea mult. Mă tot gândesc că vii la mine, ca la o obligație. Ai bifat și-ai plecat
Pun cana jos. Ceaiul e fierbinte, mă ustură la degete, dar nu trag mâna.
Crezi că mi-e ușor să vin? îl întreb. Aici parcă-s iar copil. Și tu tot știi mai bine.
Tata râde scurt, fără răutate.
Păi normal că știu mai bine. Obișnuință.
Să știi și inspir adânc. Tu niciodată nu m-ai întrebat na-adevărat cum sunt.
Se uită în cană, poate crede că găsește răspuns.
N-am întrebat, mi-a fost frică să nu trebuiască să ascult. Și mă privește. Nu tot timpul am știut cum să fac.
În piept mi se face mai ușor. Tata nu zice iartă-mă și nu vine cu explicații. Doar recunoaște că nu știe. Poate-i cea mai mare apropiere între noi, mai reală decât orice ar zice.
Nici eu nu știu
El dă din cap.
Hai c-om învăța, prin bicicleta asta, și o spune cu o ironie bună, de parcă-i uimit cât de adevărat sună.
Bem ceaiul fără grabă, apoi revenim la atelier. Bicicleta-i tot acolo, roata lungă pe covor, cablul nou pe masă. Tata zice:
Fă așa: tu bagă cablul, eu reglez papucii.
Mă pun pe cablu, dar degetele mele nu-s la fel de abile. Mă enervează asta, și observă și el.
Nu te grăbi. La astea merge numai cu răbdare.
Ridic ochii.
Spui de cablu sau de restul?
De toate, măi, zice și-și intoarce capul.
Ajungem să potrivim papucii și să strângem șurubul. Apasă el de câteva ori maneta, verifică.
E mult mai bine.
Eu bag aer cât ține, mă asigur că nu scapă nimic. Montăm roata, strângem piulițele. Tata ceru cheia de treisprezece, i-o dau fără vorbă. Cheia i se potrivește în palmă ghidat.
Gata, — zice. Hai s-o încercăm afară.
Coborâm cu bicicleta în curtea blocului. Tata ține ghidonul, eu alături. Pe bancă, vecina cu sacoșă, ne salută din ochi.
Urcă și dă o tură! zice el.
Eu?!
Tu, pe cine altcineva? Eu nu mai-s acrobat
Mă urc pe șa, prea joasă parcă, ca în copilărie. Dau două ture pe lângă rondul de flori, apăs frâna. Merge perfect.
Merge, zic, sărind jos.
Tata încercă și el, încet, prudent, fără să se avânte. Apoi oprește, piciorul jos.
Bine. A meritat deranjul.
Mă uit la el și-mi dau seama că nu despre bicicletă vorbea. Vorbea despre vizită.
Ia la tine adică setul ăsta. Îmi arată sculele cu care am lucrat. Eu am destule aici. Ție îți prind mai bine. Oricum te pricepi tu la toate.
Mi-a venit să zic nu, dar am înțeles: așa vorbește tata. Nu te iubesc, ci ia-ți să-ți fie mai ușor.
Bine, le iau. Dar cheia de treisprezece s-o ții tu. E cea mai importantă.
Râde.
O să-i găsesc eu loc sigur.
Ne întoarcem sus. Îmi iau geaca în hol. Tata lângă mine, nu mă grăbește.
Mai treci pe la mine săptămâna viitoare? întreabă ca la întâmplare. Am acolo ușa la dulapul de sus scârțâie, aș unge-o, dar mâinile nu mă mai ajută.
A spus-o așa, calm, fără milă, trimițând o invitație, nu o plângere.
Trec. Să dai un telefon, ca să nu vin pe fugă.
Tata dă capul din nou, iar înainte să închidă, spune încet:
Mersi că ai venit.
Cobor scările cu sculele strânse în cârpă. Sunt grele dar nu mă apasă. În fața blocului mă uit spre etajul trei, văd perdeaua mișcată sigur tata stă acolo și se uită. Nu am dat din mână. Plec spre mașină, știind că pot veni de-acum nu doar de nevoie, ci pentru adevăratul rost, pe care abia acum l-am recunoscut amândoi.
