Smaranda, strâmtânduse, se așează pe canapea și își strânge mâinile lângă zona inferioară a abdomenului. Totul îi dădea dureri, pulsații și îi amintea că ceva teribil urmează. În mod repetat: durere bruscă, apoi sângerare, ambulanța, spitalul și un gol imens înăuntru. Era un avort spontan, fără echivoc. Al treilea în ultimii doi ani, înaintea lui o sarcină închegată și, înaintea acelei, un avort planificat. Acest ultim avort îl plătește încă pe Smaranda, imposibilitatea de a deveni mamă.
Cu mâna tremurândă, Smaranda sună la 112. După jumătate de oră, o ambulanță o ia la bord, iar ea, în timp ce așteaptă, bate la telefon pe Andrei pentru a-l anunța că nu va ajunge la cină.
Din nou? întreabă el, iar Smaranda nu răspunde. Lacrimile curg pe obrajii ei, lacrimi de disperare și de dezamăgire de sine. Cât de mult poate să se întâmple la fel?, se întreabă. Dacă nu se aruncase pe mâna acelui medic dubios, lucrurile ar fi fost altfel. Cu Andrei ar fi putut avea deja un copil de cinci ani. Dar copilul nu a venit și, se părea, nu va veni niciodată.
Ce durere! strigă ea, iar doctorul doar ajustează perfuzia și o privește în tăcere.
Două zile în spital par o eternitate. Se dădează fișa de externare, Andrei apare cu un buchet de trandafiri, totul ca într-un scenariu repetat.
Ești foarte palidă observă el, iar Smaranda răspunde cu un zâmbet slab. Nu există motive de bucurie; nu poate să-i dea soțului un copil, asta e evident.
Pe drumul spre casă, așezată lângă soț, Smaranda strânge în mână un buchet frumos de trandafiri și se întoarce spre Andrei:
Nu vreau să mai încerc. Nu pot să-ți aduc un copil.
Nu spune așa, încă va fi, încearcă să te încurajeze Andrei, dar ea doar chicotește.
Tu chiar crezi în asta? Cinci ani de promisiuni deșarte. Am aproape treizeci de ani, tu aproape treizecișicinci. Gata, mă satur de rolul de mamă în așteptare. Medicii spun că nu există șanse, poate că e timpul să le ascultăm.
Smaranda, vom avea copii răspunde Andrei aminteșteți de cuvintele profesorului Răzvan. El spunea că există șanse dacă urmezi toate indicațiile lui.
Și unde e profesorul tău? întreabă Smaranda nervosă. A murit de mult, iar indicațiile lui au dispărut odată cu el! Gata, Andrei, destul. Nu vreau să te chinui, nici pe mine.
Ce vrei să spui prin asta? întreabă el, încruntat, fără să-și ia ochii de pe drum.
Smaranda inspiră adânc și apoi își întoarce fața spre dreapta.
Hai să ne despărțim. Vei găsi o femeie care să-ți dea un copil, totul va fi bine pentru tine. Eu nu merit răbdarea și grija ta. Sunt goală, nu pot să susțin viața, sunt inutilă.
Lacrimile îi inunda gâtul. Andrei îi ia mâna în a lui și o sărută ușor:
Nu spune prostii. Vom trece și peste asta. Oamenii trăiesc fără copii, și noi putem. Fericirea nu e în urmaș.
Dar în numărul lor, răspunde Smaranda prin lacrimi, destul, Andrei. Nu vreau să-ți lipsesc de fericirea de tată.
Nu vreau să-ți lipsesc de fericirea de familie o întrerupe el.
Acolo era esența lui: îndrăgostit de soția lui, suportândui capriciile și pregătit să reziste atâta timp cât ea este lângă el. Lupta pentru ea fusese lungă, a învins pe toți concurenții, iar când Smaranda a devenit soția lui, Andrei a crezut că nu mai are nevoie de altceva pentru fericire, în afară de un mic nod de bucurie, dar destinul nu voia să le ofere un bebeluș.
Andrei știa tot ce trecuse prin viața Smarandei. Știa că, înainte de el, fusese căsătorită cu un bărbat în vârstă, impus de un tată tiran, și că cu el a avut un avort greșit. Totul se încheiase în prezent, iar schimbarea părea imposibilă. Smaranda nu mai ținea legătura cu tatăl său și abia dacă știa ceva despre sora ei mai mică.
Nu mă surprinde dacă tatăl va încerca să o căsătorească și pe ea cu un alt om din interes personal.
Sora mai mică, Oana, avea douăzecidouă de ani, era frumoasă și deșteaptă, la fel ca și Smaranda, dar se supunea mai ușor dorințelor tatălui. Tatăl creștea fetele singur, exsoțiile nu aveau acces la creșterea copiilor, căci tiranul decidea totul. El controla viețile lor ca pe o afacere: tragea sforile și le impunea voința.
Smaranda fugea de acasă la douăzeci și patru de ani, apoi la întâlnit pe Andrei și a rupt toate legăturile cu tatăl. De atunci, el nu îi permitea să se întâlnească cu Oana, așa că, când Oana apăru la ușa casei cu burta ieșită în evidență, Smaranda rămase surprinsă.
Ce sa întâmplat? întrebă imediat, dar nu se uită prima dată la burtica Oanei.
Am fugit de tată sfâșiă Oana și se aruncă în brațele Smarandei. Era la o săptămână de la internarea în spital și Smaranda se liniștise puțin, când apăru acest surpriză.
Ce voia să facă el? întrebă Smaranda.
Vroia Vroia să fac un avort.
Doamne, ești însărcinată! exclamă Smaranda, privind spre soră și strigând. Și de la cine?
Nu contează. Irina, nu contează. E din dragoste. El e căsătorit, nu vrea copil. Tatăl a spus că sau fac avortul, sau mă duce forțat la un doctor.
Smaranda plânge alături de soră. Oana este fragilă, neajutorată, cuminte. Nu se mai văzuseră de peste cinci ani, iar Oana, din rata de gâscă, devenise un lebădă adevărată. Dar dependența de tată încă o strica, și Smaranda era convinsă că, în câteva zile, sora se va întoarce acasă. Permitea acest lucru?
Andrei nu se ofensa de prezența Oanei în casă. Întotdeauna nu sa opus deciziilor Smarandei. O iubea prea mult să se certe cu ea, iar Smaranda nu folosea niciodată dragostea lor ca armă.
După o săptămână, Oana anunță că nu mai poate suferi lipsa tatălui.
Nu te voi lăsa să pleci! strigă Smaranda, apucând-o de mână. Vrei să-l agraveze pe el și copilul? Gândește-te și la viitorul copilului.
E prea târziu pentru un avort, nu mă poate forța răspunde hotărât Oana. Niciun doctor nu mă va prelua în a douăzeciprima săptămână.
Dar nașterile artificiale pot apărea! contrazice Smaranda. Vei fi pusă în pericol. Dacă îți dau ceva în ceai, vei începe să nască. Știi cum e? Nu, nu știi! Eu știu!
Prin lacrimi și convingeri, Smaranda o face pe Oana să creadă în dreptatea ei. Oana rămâne, dar tot își amintește de tată și se simte vinovată în fața lui.
Oana dă naștere în iulie și, imediat, se pregătește să plece. Smaranda ia bebelușul în brațe și îl strânge la piept:
Nu îți voi da fiul acelui ticălos! Vrei să-l crească tatăl pe un copil ca el? Dacă vrei, pleacă, nu-i dau pe Serioz, pe care îl numesc în glumă Săru.
Oana ridică din umeri:
Nu contează. Tatăl voia doar să mă aducă înapoi, fără copil. Tu ești tot o bucată de lemn pentru el, iați micuțul ţipător.
Smaranda înțelege că Oana suferă de depresie postpartum. După o lună, poate mai mult, sora se va întoarce pentru copil. Dar Smaranda iubește să țină în brațe micuțul țipător, să îi miroasă pielea și să asculte ghicăitul său.
Înțelegi că o să o ia, spune calm Andrei, odată sau alta Oana se va întoarce pentru fiu.
Înțeleg răspunde Smaranda, cu inima sfâșiată. Pe actele oficiale, copilul de trei luni, Sergiu, îi aparținea altcuiva și nu era garantat că tatăl îl va căuta vreodată.
Așa sa întâmplat. Tatăl a sunat și a țipat la Smaranda, amenințând cu violență:
Dacă nu îmi aduci nepotul, îți voi despica capul ție și lui Andrei.
Smaranda se teme, așteaptă cu nerăbdare ziua când părintele ar veni. Vroia să ia copilul și să fugă din oraș, oriunde ochii iar vedea. Dacă nu ar fi fost Andrei, pregătit să o apere cu orice preț, ea ar fi plecat. Era pregătită să se înfrunte cu tatăl, dar teama de a-i privi în ochi a împiedicat confruntarea.
În loc de asta, un accident a luat viața Oanei și a tatălui în același moment. Sergiu a rămas la Smaranda, care a început să solicite tutela pentru nepotul său. Nimeni nu îl revendica, iar Smaranda a primit în sfârșit șansa de a avea un copil. Andrei nu sa opus, înțelegând că nu aveau altă opțiune.
Birocrația a durat luni; Smaranda a bătut la multe birouri pentru a obține actele pentru Sergiu. Îi era dor de soră, și, deși încă îi păsa de tată, să știe că acum avea un copil pe care-l putea considera al său, aproape ca al său, a fost un fel de alinare.
În agitația documentelor, a uitat de controlul regulat la ginecolog. Medicoza a observat și a întrebat:
Ai întârziere, din întâmplare?
Da, dar nu am gândit la asta, stresul, înțelegi.
Ce fel de stres! a strigat doctorul. Ai făcut testul?
Smaranda a clătinat din cap.
Hai la ecografie, repede! a ordinat medicul.
Acel ecograf a descoperit sarcina mult așteptată, deja peste douăsprezece săptămâni.
Pentru prima dată ajungi la acest termen, a spus doctorul, semn bun. Odihneștete.
Ce? Am copil în brațe!
Ai copil înăuntru! Și un soț, să-l ajute în timp ce porți al doilea. Privește ecranul! Un bebeluș sănătos merită viață.
Smaranda a acceptat. Două luni mai târziu, a ieșit din spital cu sarcina salvată și cu speranța că totul va fi bine. La intrarea în spital o aștepta Andrei cu un buchet și, de data aceasta, și cu o cărucioară. În cărucior stătea Sergiu, chicotind la vederea mamei. Smaranda a zâmbit, și-a atins burtica, la îmbrățișat pe soț și pe fiu. Înăuntru, în viața ei, se agită o fetiță ce urma să se nască în câteva luni ultimul său șansă, un vis împlinit, o speranță pentru un viitor mai bun.
În cele din urmă, Smaranda a înțeles că fericirea nu se măsoară doar în numărul copiilor, ci în curajul de ași purta durerea, de ași iubi pe cei dragi și de ași construi viața cu răbdare și speranță. Viața nu oferă întotdeauna ce dorim, dar fiecare pas prin suferință poate deschide o nouă ușă spre împlinire.
