Am 42 de ani și sunt căsătorit cu femeia care mi-a fost cea mai bună prietenă încă de când aveam 14 ani. Ne-am cunoscut la liceu, în Chișinău. Nu a fost nicio scânteie, niciun interes romantic la început. Eram doar doi copii întâmplător așezați în aceeași bancă, petrecând zi de zi împreună. De la început a fost o prietenie curată: teme făcute împreună, pauze, confidențe, secrete spuse la ureche. Eu știam de toate relațiile ei, ea le știa pe ale mele. Niciodată nu a fost niciun sărut, niciun gest ambiguu, niciun pas peste limită. Chiar eram cei mai buni prieteni.
Anii adolescenței și începutul maturității ne-au separat puțin. La 19 ani am plecat să studiez la Cluj-Napoca, ea a rămas în Chișinău. La 21 am avut prima relație serioasă, iar la 24 m-am căsătorit cu altcineva. Cea mai bună prietenă a mea a fost la nunta mea, a stat la masa cu familia mea. Pe atunci și ea avea un iubit stabil. Am ținut mereu legătura, vorbeam la telefon, ne povesteam necazurile, ne ceream sfaturi, ne ascultam reciproc grijile.
Prima mea căsnicie a durat aproape șase ani. Din afară, totul părea stabil, dar pe dinăuntru era plin de tăceri, certuri și distanță. Prietena mea știa tot. Știa când dormeam în camere diferite, când nu mai vorbeam, când am început să mă simt singur, deşi nu eram singur. Ea niciodată nu a vorbit urât despre soția mea, nu m-a întors împotriva ei doar m-a ascultat. În același timp și ea și-a încheiat o relație lungă și a rămas singură câțiva ani, concentrându-se pe muncă.
Divorțul meu a venit la 32 de ani. A fost un proces lung, complicat legal și greu emoțional. Am rămas singur și mi-am reluat viața de la capăt. În acea perioadă, ea a fost alături de mine cum nimeni altcineva n-a fost: m-a ajutat să caut chirie într-un apartament din Chișinău, a mers cu mine să cumpăr mobilă, cineam împreună doar ca să nu fiu singur. Încă ne spuneam prieteni, dar au apărut gesturi noi: tăceri lungi fără stânjeneală, priviri care spuneau mai mult, gelozii pe care nu le recunoșteam.
La 33 de ani, într-o seară după o cină la mine acasă, mi-am dat seama că nu vreau să plece. Nu s-a întâmplat nimic fizic, nu ne-am sărutat, dar în noaptea aceea n-am putut dormi. Am înțeles ceva ce nu voiam să accept: ea nu mai era doar o prietenă. Câteva zile mai târziu, mi-a spus și ea, din exemple clare și momente specifice: că a simțit o ciudă când am ieșit cu altă femeie, că a supărat-o să afle de la altcineva, că a început să se gândească de când, de fapt, au apărut aceste sentimente.
Ne-a luat aproape un an să acceptăm ce simțim. În timp ce încă ieșeam cu alți oameni, încercam amândoi să ne convingem că nu e dragoste. Nu a mers. Mereu reveneam unul la altul, la discuții, la căutări, la comparații față de ceea ce aveam noi doi. La 35 de ani am decis să încercăm. Au fost luni incomode la început trecerea de la douăzeci de ani de prietenie la relație, cu emoții, cu teamă, cu grija că dacă nu merge, pierdem tot.
Ne-am căsătorit după doi ani eu aveam 37, ea 36 de ani. Nu am făcut o nuntă mare, nu au fost alaiuri. Totul a fost bine gândit, discutat, asumat. Unii ziceau că se vedea din sat, că mereu am fost făcuți unul pentru altul. Adevărul e că nici noi nu am simțit asta mereu. Am fost prieteni peste douăzeci de ani fără să trecem nicio graniță. Dragostea nu a fost acolo de la început, ea a apărut după ce am trăit, am pierdut, am suferit.
Acum, după ani de căsnicie, nu spun că e totul perfect, dar e solid. Ne cunoaștem până în măduva oaselor: știm cum reacționăm la stres, cum ne certăm, cum tăcem, cum ne cerem iertare. Uneori mă gândesc că, dacă nu treceam printr-un divorț, nu aș fi ajuns să realizez ce comoară am lângă mine. Nu m-am căsătorit cu cea mai bună prietenă pentru că era comod. M-am căsătorit cu ea fiindcă după tot ce-am trăit, e singura persoană în fața căreia nu a trebuit niciodată să mă prefac că sunt altcineva.
