Hai cu mine! Acum am curte fără câine. O să fii bun paznic nu te voi supăra!
Spuse bunicul Vasile și se urcă pe bicicletă, pornind spre satul Valea Mare. Pe drum se întorcea de câteva ori, uitânduse la pădure, dar nu zări niciun urmă de urmă.
Ea era un câine singuratic aşa cum oamenii se numesc solitari. Și era la fel.
Cu mult timp în urmă, când Vasile se ducea în pădure să adune ghindele, a găsit un cățeluș de puțin peste un an. Doar Dumnezeu ştie cum a ajuns acel mic animal în mijlocul pustietății.
Flutura singur, fără să fie legat, cu blăniţa udă de ploaie. Vasile se încruntă și se apropie.
Nu era graţios, nici frumos, dar avea ochi căprui ochi de animal înţelept, nu de căţeluș. Bunicul se gândi:
Hai cu mine! Am curte fără câine. O să fii paznic de nădejde nu-ţi voi face rău!
Apoi, sări pe bicicletă și se îndreptă spre Valea Mare. Pe drum, Vasile se uită în urmă de câteva ori, dar nu vedea pe nimeni. A uitat încet să vadă din nou întâlnirea din pădure.
Ajuns acasă, găsi o gospodărie nu prea mică: trei purcelușe, o babă cu zece purcelușe, vaca Milda, un stol de țicuri, şase rațe cu pui, şi pisica Plutoniu
Vasile îşi aprinse o ţigă şi, sărind peste magazinul de la colţ, se așeză să se odihnească pe o bancă lângă casă. Deodată îl privi o pereche de ochi căprui, ce se uitau fix asupra lui, ca şi cum ar fi căutat ceva.
Deci, intri în curte? spuse căţelușul după o lungă pauză, întorcânduse şi disparând în întuneric.
Nu fu nici o zi, nici două; ochii căprui îl urmăreau în fiecare seară, parcă evaluaţi sufletul.
Întro dimineaţă de vară, când Vasile se odihnea pe bancă, se apropie ea căţeluşa, îi mirosea degetele şi se așeză lângă picioarele lui.
Bunicul nu era un om de mari afecţiuni; la animale seauea mai mult de un utilconsum. Nu ştia exact câte vaci, bovine, găini şi alte vieţi încălţiseră în gospodăria lui de-a lungul anilor.
Câinele e de paza, pisicile de șobolani În amintirile lui Vasile nu mai rămăsese niciun ochi de câine viu, toţi fiind pierduţi în diverse cauze: otrăvire, boală, bătrâneţe. Astăzi, cuşca din curte era goală.
Întro dimineaţă de început de vară, vântul aduse un fluier de țânţari. Veterinarul spuse ciuperci şi nimeni nu se mâhnise. Vasile era un om dur, cu lacrimi strânse la cerere.
Soţia lui, Maria, era și mai tare. Se spune că, odată, a lovit cu pumnul un viţel ce se juca zgomotos lângă poartă. Toată miculătură încă vorbește despre acea pată de mână.
Vasile se aprinse la ţigă şi privi căţeluşa care zăcea la picioarele lui. Ochii căprui o urmau cu atenţie.
Deci, micuţo, vrei să stai în curte? Te voi hrăni de două ori pe zi, ori ceva trimite Domnul Dar nu te voi abuza. Țiam făcut o cuşcă călduroasă, o voi lăsa să iasă pe timpul nopţii pentru câteva ore, să păzeşti curtea! Dacă eşti de acord, vino cu mine!
Aşa începu noul ei program. Vasile îi puse numele de Stela. De unde a venit acest nume frumos, rămâne un mister. Stela avea acum o cuşcă călduroasă, o gospodărie mare şi un şirag.
Timpul trecu, şi din căţeluşul stângaci a crescut un câine impunător, puternic, pe care tot satul îl privea cu respect. Se şoptea că, în strămoşii Stelei, se ascundeau lupii.
Era frumoasă și neobișnuită, cu obiceiuri care nu erau nici măcar de câine. Nici o lingă de coadă, nici o linsă pe mâini. Când se apropiau Vasile, Maria sau rudele, Stela se întindea liniştită şi îi privea cu ochi înţelepţi.
Străinii, însă, erau o altă poveste nu lătra, nu latră, ci mârâie. Un mârâit înfiorător, doar în timpul zilei. Pentru căci, de parcă nu voia să sperie vecinii şi să le dea de gând să lovească poarta, cuşca ei a fost mutată pe gardul de lângă livadă.
Noaptea, Vasile o lăsa uneori să iasă din lanţ cu vorbe de genul:
În trei ore revin, să fiţi aici! Uităte, văroasele nu mai pot mulge dimineaţa din cauza ta! Nu atinge pe nimeni! trei ore!
Stela nu muşcă pe nimeni, nici nu sperie. Poate, altă dată, avea alte scopuri. Vasile, totuşi, o găsea mereu în cuşcă, așa că îi purta respectul. Poate nu ştia încă cum să îi aprecieze toate talentele.
Ca orice câine, Stela aducea pui din când în când. Cumva, deşi era temută în sat, puii ei se vindeau ca plăcincile fierbinţi. Veniţi din alte sate pentru aşi procura lăbuţele, nu ca să le crape pe gura, ci să le păstreze pentru ceva serios.
Întro zi de vară, după micul dejun, Stela stătea lângă cuşca, se încălzea sub soarele blând, cu un ochi urmărind mica Mariuca care se juca în nisip lângă un stejar uriaş, iar cu celălalt ochi privea bătrâna Babă Catinca, care bârfia în grădină.
Mariuca, de trei ani, era legată de pom cu o panglică, ca să nu se rătăcească. Când a văzut Stela, a alergat spre ea cu braţele deschise:
Stela!!! Stela!!!
Inima câinelui a tresărit de bucurie. Stela veghea, apoi a adormit.
Deodată, un zgomot sâcâit pe nasul ei. Era pisica Plutoniu, cu ghearele ridicate:
Ajutămă! Mariuca se afundă!
Stela sa uitat prin gard și nu a găsit copilul. Apoi a auzit ceasul plin de apă din poiana de lângă casă.
E la fântână! Se joacă cu rochia în apă! Hai, ajutămă! strigă pisica, tremurând.
Stela a lătrat ca nebună, a strigat, a sărit, a tras lanțul cu forţa unui lup. Bătrâna Catinca sa ridicat, a întors capul spre gălăgia feroce și a încruntat:
Sa pierdut mintea, bestie a gândit, apoi a revenit la cavalele din varză.
Stela a urlat, şi nu a fost un simplu latră; un urlet de lup, ce a străbătut satul ca o furtună. Aşa de greu se auzeau unghiile în părul celor ce-l auziră.
Baba Catinca, speriată, a alergat să caute Mariuca. Vecinii, auziţi urletul, au ieşit din curţi. Au scos fetiţa dintrun mic iaz de lângă case.
Agitaţia a umplut satul: ambulanta a venit, părinţii lui Mariuca au plâns, dar şi zâmbetul sa amestecat cu lacrimi.
Seara, liniştea sa aşezat iar, iar la cuşca lui Stela a sosit o delegaţie: tatăl lui Mariuca, Ilie, soţia lui și bunicul Vasile. Ilie sa așezat cu coapsele peste cuşcă şi a început:
Mulţumesc că ţi-ai salvat fetiţa! Îţi promit că te iau cu mine la oraş, în Bucureşti. Vei avea un adăpost mare, să mănânci bine, să te plimbi zilnic!
Stela a privit cu ochii ei căprui, tăcută. Apoi, sa apropiat, şi a sprijinit capul pe umărul lui Ilie pentru câteva secunde.
După aceea, sa întors la bunicul Vasile, sa culcat lângă picioarele lui, iar el, cu lacrimi de mărire în ochi, nu ştia cum să reacţioneze la atâta afecţiune. Un singur fir de lacrimă bătea în obraji, şoptind că viaţa, chiar şi a unui câine solitar, poate săşi găsească fericirea în curtea unui sat.
Dacă va plăcut povestea, daţi un like și lăsaţi un comentariu! În curând vă vom aduce și alte poveşti din viaţa de la ţară.
