Marta Valeriana a plecat la muncă mai devreme decât de obicei. În weekenduri tinerii lasă tot felul de gunoaie pe străzi, așa că femeia a ajuns la curte la ora patru dimineața, să aibă timp să facă totul. De ani de zile lucrează ca dălțnică și, odată, viața ei era cu totul altă.
Cu măturica în mână, Marta s-a gândit la fiul ei drag, pe care la adus pe lume la treizecicinci de ani. Nu i sau potrivit bărbații, așa că sa dedicat copilului. În casa ei, Sorin nu era deloc de înțeles. Băiatul era isteț, frumos; singura problemă era că nu-i plăcea să locuiască în cartierul lor.
Mamă, când voi crește, voi fi un tip cool! spunea el către Marta.
Desigur, fiule, cum să nu fie! îi răspundea mama, încurajândul.
Când băiatului iau împlinit șaisprezece ani, el a părăsit casa și sa mutat la căminul studențesc de lângă Liceul Tehnic. Marta nu era încântată că fiul ei e acum atât de departe, dar el ia promis că va veni mai des.
La început, Sorin a venit regulat. Apoi a apărut o fată și amintirile despre acasă au început să se estompeze. Întro zi a anunțat că e grav bolnav. Marta nu înțelegea de ce viața le aruncă atâta necaz atât ei, cât și fiul său.
A trebuit să adune toate puterile pentru luptă. Doctorul ia recomandat să-l trateze pe Sorin întro clinică din Cluj, dar costul era mare: câtevazeci de mii de lei.
Fără să stea pe gânduri, mama, sfâșiată de durere, a vândut apartamentul. Întro noapte a primit un telefon.
Fiul dumneavoastră nu mai este în viață! a spus medicul.
Marta Valeriana nu mai dorea să trăiască; viața îi părea fără sens fără băiatul iubit.
Întro dimineață, ca de obicei, Marta a ieșit să curețe curtea.
Bună dimineața! a spus un bărbat, plimbânduși câinele.
Bună dimineața! Sunteţi atât de devreme? a răspuns Marta.
La băie de acasă e plictisitor, așa că ies cu câinele și îmi fac și eu puțin curteală a replicat el cu haz.
Acel bărbat era singurul lăutari al cartierului, pe nume Sorin Lupu. Marta sa simțit puțin jenată de atenția lui.
Bine, nu te vom deranja, vom continua treaba ia spus el, tot pe lângă câine.
Marta a început să măture, când a observat ceva pe o bancă: un telefon. Sa uitat în jur nu era nimeni. La luat, la aprins și pe ecran au apărut fotografii. Se părea că cineva a uitat telefonul după ce a făcut poze. În timp ce se uita la imagini, ochii iau început să curgă.
Sorinule! Sorinul meu! a început să chicotească.
Telefonul a început să sune. Marta a ezitat puțin, apoi a răspuns.
Alo? Alo? E telefonul meu, pot să-l recuperez? a auzit un glas feminin.
Da, bineînţeles. Lam găsit pe o bancă din parc. Veniţi la adresa aceasta a spus Marta, dândui instrucţiuni.
Fata a ajuns la curte. Când a deschis ușa, în spatele ei, Marta a zărit un tânăr.
Spuneţi-mi, de unde aveţi pe telefon poze cu fiul meu? a întrebat Marta.
Egor? a exclamat fata, surprinsă.
Băiatul a intrat în apartament.
Sorin! a strigat Marta Valeriana și a leșinat pe loc.
Tânărul sa repezit spre ea:
Ce sa întâmplat cu ea?
Probabil tea confundat cu altcineva. Trebuie să chemăm ambulanţa ia răspuns fata.
După cincisprezece minute doctorii iau adus pe gânduri. Când au plecat, Marta a aflat în sfârșit cum au ajuns pozele pe telefon.
Ușor refăcânduse, Marta sa uitat la fată.
Mă cunoaşteţi? Cum a ajuns pe telefonul meu poza fiului meu? a întrebat, cu voce tremurată.
Mă numesc Otilia a răspuns ea. Am fost cu fiul dumneavoastră ceva timp. El ma abandonat când a aflat că sunt însărcinată a oftat.
Abandonat? Cum? El nu al spus niciodată pe nimic a exclamat Marta.
Am fost împreună câteva luni. Apoi iam spus că aștept un copil. A dispărut. Am crezut că sa speriat ia explicat Otilia.
Nu, Ksenia. Acum înţeleg de ce sa întâmplat. Fiul meu a fost grav bolnav. Nu voia să fie o povară, nici pentru tine a oftat Marta, iar lacrimile ia înmuiat faţa.
Ochii Otiliei sau umplut de confuzie.
Cum adică nu mai există? a întrebat ea.
A plecat din viaţa noastră. Am vândut apartamentul ca să-l salvăm, dar nu a fost de ajuns. Nu am reuşit a şoptit Marta, cu voce stinsă.
Otilia a înţeles şi a oftat:
Înţeleg. A vrut să mă protejeze, să nu-mi adauge durere
Apoi a chemat băiatul, care stătea deoparte.
Egor, vino aici!
Tânărul a intrat în încăpere.
Da, mamă? a răspuns.
Egorule, îţi aminteşti că ţiam spus că tatăl tău nea părăsit? Se pare că nu a fost aşa. El a murit grav de boală, înainte să te naşti. Iar aceasta e bunica ta a zis Otilia, întorcânduse spre Marta.
Marta sa topit de căldură. Sa uitat la nepotul ei, ochii iau strălucit.
Bunică a zis Egor, timid.
Dragul meu, vino la mine Marta la îmbrăţişat.
Otilia a zâmbit:
Poate vă mutaţi la noi? Avem loc şi am fi bucuroşi să vă avem. Bunica sigurne va fi de folos!
Nu, Ksenia. Am rădăcini aici. Dar voi veni să vă vizitez cu plăcere a răspuns Marta.
În acel moment, la uşă a bătut cineva.
Pot intra? a spus pe prag Sorin Lupu, cu un buchet mare de flori. La întins Martei.
Pentru tine, Marta Valeriana. Hai să facem o plimbare?
Cu plăcere a zâmbit femeia.
Din bucătărie au ieşit Otilia şi Egor.
Ne luaţi și pe noi? au întrebat în cor.
Dacă eţi cuminţi a glumit Sorin Lupu.
Două luni mai târziu, Marta Valeriana sa căsătorit cu Sorin Lupu. Câinele lui, Vlad, a fost încântat de noii membri ai familiei. Se plimba adesea cu Egor, în timp ce bunica fericită cocea plăcinte pentru toţi.
Prieteni, dacă doriţi să citiţi și alte poveşti ca aceasta, lăsaţi comentarii şi nu uitaţi de likeuri. Asta ne motivează să scriem în continuare!
