Trăisem jumătate de viaţă singură. Nu, nu eram necăsătorită am fost căsătorită, dar Ion, soţul meu, a plecat din familie la un an după nuntă. Era exact atunci când năşteam pe Sorina. La final, Ion mi-a lăsat, ca o milă, un apartament cu trei camere în Iaşi, ca să am ceva sub acoperiş. Nu era mare, dar mă ajuta să trăiesc decent. A doua căsătorie nu mi-a trecut prin minte, nici nu eram tipul acela. Sorina creştea, trebuia să o pun pe drum, să-i dau aripi. Între griji şi treburi, era deja până la urechi cu probleme.
Ştiam că mă străduiesc din răsputeri, dar tot îmi părea că Sorinei îi lipseşte umărul unui părinte. Nu mai puteam să-i ofer acea prezenţă. Timpul trecea şi fiica mea începea să se ataşeze prea mult de toţi băieţii cu care se împrietenise sau cu care şi-ar fi dorit să ţină legături. Nu tuturor li se părea binevenită această apropiere. Eu trebuia să o liniştesc, să-i vindec inima frântă. Dar Domnul e milostiv şi, în cele din urmă, Sorina mi-a găsit un soţ.
Dănuț era harnic, cu suflet mare şi bun. Eu nu am dorit decât să o văd pe Sorina căsătorită cu el. El mă respecta pe mine şi pe Sorina, aşa că l-am considerat un ginere ideal. Totuşi, poveştile nu rămân mereu ca în basme. La şase luni de căsătorie Dănuț s-a schimbat profund.
În acelaşi timp am îngrijit pe mama mea, Maria, care încă trăia. Născută destul de devreme, ca şi pe mine, a ajuns să vadă şi pe nepoata Sorina. Însă, în acea perioadă, Maria a început să se îmbolnăvească. Bătrâneţea a apucat-o aşa de tare încât am fost nevoită să o aduc în casa noastră şi să o îngrijesc zilnic. Nu aveam altă opţiune, așa că am făcut loc pentru ea. Ideea nu i-a fost pe plac ginerelui.
Nu ştiu ce a stârnit atâta supărare la el; eu nu l-am obligat să-şi asume grijile bătrânei. Dimpotrivă, toate sarcinile au căzut pe umerii mei. Şi, în plus, Maria nu era nici prea pretenţioasă, ci doar modestă şi înţeleaptă. Nu înţeleg ce la deranjat pe Dănuț.
Cu timpul lucrurile au mers doar spre mai rău. Sorina s-a aliniat de partea lui şi amândoi au început să mă evite. Odată mâncam toţi la aceeaşi masă, iar acum copiii se ascund în camera lor. Încercam să vorbesc cu fiica, dar ea rămânea tăcută, căutând scuze.
Nele nu ne bucurau nepoţii; spuneau că trăiesc pentru ei înşişi, că nu se grăbesc să vină la noi. La început insistam, apoi m-am liniştit. Era treaba lor, să se descurce singuri. Dar Dănuț a început să mă tensioneze din ce în ce mai mult. În casă se purta ca un adevărat stăpân, fără să ridice nici un deget să repare ceva sau să cumpere ceva pentru apartament. În schimb, disparea adesea în cluburi cu prietenii. Nu ştiam unde a dispărut acel ginere minunat pe care-l văzusem la început.
Se pare că, în sfârşit, a scos la iveală adevăratul său chip.
Săptămâna după săptămână, Dănuț devenea tot mai intolerabil. Apoi a venit şi Anul Nou, şi el a refuzat să îl petreacă alături de noi, în cercul familial. A luat-o pe Sorina în camera lor şi au sărbătorit departe de noi şi de mama. La miezul nopţii, fiica a ieşit să ne salute, dar soţul ei nu a arătat nicicând un simplu gest de curtoazie.
A doua zi, mil spune: Vrem să vindem casa mamei tale şi să cumpăm un apartament separat. Nu ştiam cum să reacţionez. Şi totuşi, ei locuiau deja în casa mea de şase luni, pe banii mei. Nu, nu cred așa, am răspuns. Cumpăraţi voi singuri un apartament. Aceasta e casa mamei mele. Nu o vom vinde, este proprietatea ei şi ea îşi va rezolva singură problema. M-am încărcat de mânie.
Această reacţie la supărat pe Dănuț. În aceeaşi zi a strâns lucrurile, a luat-o pe Sorina şi a plecat la părinţii săi.
M-a întristat că fiica nu sa opus deloc, dar viaţa ei e a ei. Dacă crede că așa îi va fi mai bine, să rămână cu Dănuț.
Aşa că, a fost oare corectă femeia?
Ce aţi fi făcut în locul ei?
