30 iulie 2026 Jurnalul meu
Astăzi îmi amintesc cum viața noastră s-a schimbat după ce Ana nu a mai putut să se desprindă de ultima naștere. Nu mai există nicio soție lângă mine. Fie că îmi pare rău sau nu, rămân cu cinci copii. Cel mare, Mihăiță, are nouă ani. Ilie, cu șapte. Gemeni Vlad și Radu, patru ani fiecare. Iar micuța noastră, Lenuța, abia a împlinit trei luni; este fetița pe care am așteptat-o cu sufletul la gură
Nu pot să mă plâng când copiii cer să mănânce. Când îi așez pe toți la masă, la miezul nopții mă așez în bucătărie și învârt un ţigăruş în pată.
La început am încercat să țin totul în frâu singur. Sora mea, Ana-Maria, a venit câteva zile și m-a ajutat puţin. Mai nu aveam rude în apropiere. A vrut să ia pe Vlad de lângă Radu, să fie mai ușor pentru mine. Apoi, dintro cauză necunoscută, două femei au început să vină de la orfelinat.
Mi sau propus să dau toţi copiii la internat. Eu nu eram gata să le dau oricui pe propriii mei copii. Cum aș putea să le dau altora, dacă ei înșişi au nevoie de noi? E greu de înţeles, dar ce să fac? Cresc încet, iar când vor fi mari, vor fi în sfârșit independenti.
La băieţi reușeam uneori să verific temele. Cu Lenuța era cea mai mare grijă e un bebeluș, după toate. Dar apoi a apărut și Kira, o colegă de la satul vecin, care ne-a ajutat.
Și îngrijitoarea de la dispensar, Niculina Popescu, venea des să se asigure de noi. A promis să ne trimită o bonă. Era greu pentru mine singur cu un nou-născut. E o fată frumoasă, harnică, mia zis. Lucrează ca bonă la spital.
Lina, de fapt, nu avea copii, încă nu se căsătorise. Dar a crescut alături de noi, dintro familie numeroasă din satul vecin. Așa a ajuns în casa mea pe Lenuța, adică pe Lenuța, adică pe Luca (așa o numeau noi), mică, scundă, cu o coafură lungă până la talie, cu o față rotundă, și o fire tăcută. Nu spunea multe cuvinte, dar totul sa schimbat în căminul meu. Casa a strălucit: a curățat totul, a spălat hainele copiilor, a căutat să îngrijească și să gătească mâncarea. Școlile și grădinițele au observat imediat diferenţa: copiii erau curaţi, bine îmbrăcaţi, nasturii nu erau mai mult cusuşi cu fir negru pe alb, cotul nu era prea murdar.
Odată Lenuța a îmbolnăvit, a avut febră. Doamna doctor a spus că se va însănătoși, dar trebuie să o îngrijim cu atenție. A stat lângă ea toată noaptea, nu a închis ochii nici o clipă. A plecat în mod tăcut, dar a rămas în casa lui Andrei.
Copiii mai mici au început să o numească mamă, căci le lipsea afecţiunea maternă. Lenuța nu se sfii să le ofere mângâieri, să le frece capul, să îi strângă în braţe. Ce să zic de copii?
Băieţii, Mihăiță şi Ilie, la început nu ştiau cum să o numească. Apoi au început să o strige pur și simplu Lenuța. Nu bonă, nu mamă, doar Lenuța, ca să-şi amintească că au avut o mamă adevărată. Deşi, de fapt, ea se întrecea să pară mamă în ochii lor.
Rudele Lenuței erau împotriva ei.
De ce îți atârnă pielea la gât așa? întrebau. Nu sunt mulţi băieţi în sat?
Băieţei-i sunt, răspunde Lenuța, dar îmi pare rău pentru Andrei și copiii sau obișnuit că acum îi trebuie să caute ceva.
Așa am trăit. Au trecut cincisprezece ani fără să ne dăm seama. Copiii au învățat, au crescut. Nu a fost întotdeauna lin, uneori se încurcau. Eu mă înfuriam, apucam centura. Lenuța mă trăgea de braţ, spunândumi să mă liniştesc, să analizez mai întâi lucrurile.
Ne certam, apoi ne păsam. Lenuța nu mai era numită Lenuța de săteni, o chema Doamna Lenuța şi era respectată. Mihăiță, în anul acesta, era căsătorit, aștepta primul copil.
Mihăiță locuia în colonie, la Fermă colectivă. Nu era ultimul mecanizator, primea mereu diplome și premii. Ilie terminase institutul din oraș, iar Lenuța era mândră fiul ei va fi inginer. Am făcut toate împreună: am mers la joacă în copilărie, ne sprijinem ca munţi.
Lenuța a intrat în clasa a noua, devenind mândria casei. Seta, dansa, nu există sărbătoare fără ea.
Eu, Andrei, m-am gândit des la doamna Niculina, cum mia ales soţia. Vara aceasta Lenuța a simţit ceva ciudat în corp, ceva nuera în regulă. Nu a fost bolnavă niciodată, dar ochii i sau întunecat, a început să aibă dureri.
Eu, cu ţigăruşul în mână, am ieşit pe verandă, stăteam pe scaun și mă simțeam rău. La început am crezut că trece, dar nu. A trebuit să merg la doctor.
S-a întors acasă liniștită și gânditoare. A respins întrebările mele, zicând că e totul în regulă.
Seara, când toţi adormiseră, ma chemat pe verandă.
Stai, tată, trebuie să vorbim știi ce mia spus doctorul? Voi avea copil e prea târziu să facem altceva. A acoperit faţa cu mâinile. Ce rușine, ce rușine.
M-am surprins de veste. După atâţia ani nu am avut încă un copil trebuia, la urma urmei!
Nu e rușine, mama, frații mari se despart, noi rămânem? Natura a aranjat totul corect, deci ne pregătim!.
Cum să le spun copiilor? Vor spune că sunt bătrână, dar eu nu…
Cine ar fi 39 de ani să fie bătrână?
Nu ştiu ce săfac, ce săfac rușine.
Bine, eu levoi spune mâine. Toţi ne vom aduna.
Aşa am făcut. Când neam adunat la masă, leam spus: Copii dragi, curând veţi avea un frate sau o soră. Lenuța a plecat capul, roşea până la lacrimi.
Mihăiță, care în acea duminică era cu noua soţie la noi, radea cu poftă:
Super, mamă! Hai să născem și noi! Copiii nu se vor plictisi.
Vlad a fost şi el bucuros:
Hai, mamă! Mai vreau un frățior!
Radu a intervenit:
Nu o fetiță. Suntem prea mulţi băieţi, şi o prinţesă trebuie să fie îmblânzită.
Lenuța doar la privit pe Radu.
Încă o dată? Mă înveţi să o răsfăţesc? Da, fetiță, mamă! Îi voi face buchete, vom cumpăra rochiţe frumoase!.
Rochiţe Ce, e o păpuşă? a intervenit Ilie. Un copil trebuie și crescut, a adăugat el, serios.
Îl vom creşte, am zis eu.
Lenuța tot rușina şi îşi acoperea burtica, fie cu şal, fie cu o pelerină de vară, parcă să o răcorească.
Luna a trecut fără să ne dăm seama. Mihăiță a sărbătorit naşterea primului său băiat. Ilie a plecat să îşi continue studiile la institut, vacanţa sa terminat. Vlad şi Radu au intrat la tehnicul agricol.
În acelaşi timp a început anul şcolar pentru Lenuța. Casa a devenit liniştită, goală. Lenuța mergea la şcoală, la prietene, iar un tânăr dansator a început să o însoţească la repetiţiile de duminică.
Lenuța nu dormea, aştepta să fie cu Lenuța. Deodată, o durere ascuţă, ca o săgeată, a întunecat vederea.
Andrei, a strigat slab, cred că a început.
Eu am slăbit, picioarele miau tremurat, încălţămintea a căzut.
Stai, mamă, acum cheamă o ambulanţă! a strigat Lenuța. Uşor, a deschis ușa.
După două minute, un băiat a venit să o ia pe Lenuța.
Tatăl o va duce, a spus el.
Mă duc, am rupt hanoracul de pe umeraşul lui Andrei. Nu te teme, Lenuța, eu vin cu tine.
Toată noaptea am stat pe veranda casei de la dispensar şi am fumat din nou şi din nou. Dimineaţa sau deschis uşile, a ieşit o bonă nu foarte tânără.
Îţi stai pe perete, tată? Fumezi? Va trebui să fumezi mai puţin e prima ta?
Am cinci copii, am răspuns cu vocea grea.
A, ce sărăcuţă! Nu cinci, ci şapte! Două ale tale au venit!
Două? am bâlbâit.
Un băiat şi o fetiţă! Băiatul plânge, iar fetiţa e o frumuseţe! Dute acasă, tăticule. Înapoi mâine. Ea nu va sta mult în spital. Copiii trebuie să câştige greutate. Adu ceai nevoie, înţelegi?
Da, am încuviinţat, încă şocat.
La externarea bebelușilor toată familia sa adunat. În acea zi, trei studenţi au venit săne susţină. Infirmiera a adus două pachete legate cu panglici, unul albastru, unul roz. Lenuța era jenată.
Am luat un pachet, pe al altul nu ştiam cum săl iau.
Sunt prea mulţi pentru mine am uitat cum, am zis stânjenit.
Al doilea pachet la luat Mihăiță:
Dă-mi, tată nu e prima oară!
Ce frumoasă!, a exclamat Lenuța, deschizând pachetul. Sora mea, ce frumoasă!
După ce am oferit infirmierei flori şi un tort, am urcat în autobuzul fermei colective, pus la dispoziţie de director aşa era de gravă situaţia.
Mă bucur, mamă, toţi sunt fericiţi!, a zâmbit Mihăiţă.
Lenuța ţinea în braţe unul dintre pachete şi zâmbea în gândul ei. Copiii, cu binecuvântarea Domnului, îi voi creşte cuminţi sa uitat la Andrei, care ţinea încă un pachet.
Îi vom creşte, mia şoptit ea, în mod fireasc, noi
Copii, a zis ea către ei, cum îi numim?.
Toţi au început să arunce idei de nume, ceva apropiat de inimile lor, ceva ce leplăcea sau cu legătură de familie.
Şoferul autobuzului, un vechi prieten al lui Andrei, asculta veselia din spate şi se gândea că Lenuța nu e sângele lor, dar totuşi e un părinte pentru cei cinci.
Mă întreb dacă cineva va da likeuri şi comentarii la această poveste.
Andrei (jurnalul)În dimineaţa aceea, când soarele abia ridicase primele raze peste curtea casei, am auzit primul țipet al nounouăă pe care Lenuța îl ţinea în braţe. O fetiţă cu obraji roşii ca cireşii înfloriţi, iar în ochii ei se cită o lumină pe care noi, cei şapte, nu o mai fi văzut de mult. Lenuța a şoptit cu voce tremurată: Îi vom pune numele de Speranță, căci a venit să ne amintească că nu există obstacol prea mare când inima e unită.
Când am aşezat micuţa în mijlocul mesei de sărbătoare, toţi copiii au înţeles, fără să rostească un cuvânt, că această mică fiinţă nu este doar un alt membru al familiei, ci un simbol al tuturor începuturilor pe care le-am trăit împreună. Mihăiță a aruncat o floare spre ea, iar Ilie, cu seriozitatea lui de când era la institut, a promis să îi înveţe primele litere. Vlad şi Radu, încă plini de energie, au început să îi cânte o melodie de leagăn pe care o ştiau de la bunici. Încet, în jurul lor, un cerc de mâini strânse a început să se formeze, iar fiecare dintre noi a simţit cum grijile se topesc în căldura acestei noi responsabilităţi.
Eu, cu ochii încă umezi, am închis jurnalul pe care îl scrisesem în acea zi și l-am pus lângă fotografia noastră de familie, în care erau şase feţe sărnăite şi un colţul de sus al ferestrei, prin care părea că se strecoară o rază de lumină. Am înţeles că nu contează câţi copii am pe lume, ci câţi i-am adus în suflet. Lenuța, cu zâmbetul ei blând, mia pus mâna pe umăr şi a spus: Acum nu mai suntem doar supravieţuitori, suntem constructori de viitor.
Pe drum spre ferma colectivă, cu copilul în braţe, am simţit că fiecare pas este o promisiune. În timp ce autobuzul se pierdea în câmpul verde, am privit înapoi spre casa noastră, unde ferestrele erau încă deschise, iar vântul aducea mirosul proaspăt al grâului. Acolo, în liniştea dimineţii, a început să răsune un cântec vechi, al copilăriei mele, iar vocea Lenuţei îl cânta cu o nouă înţelepciune.
Și așa, în acea zi, am învățat că dragostea nu are nevoie de likeuri sau comentarii digitale; ea trăieşte în fiecare îmbrăţişare, în fiecare lacrimă ştergită şi în fiecare speranţă pe care o sădim în inimile noastre. Trecutul, cu toate dururile lui, a devenit fundaţia pe care am clădit un viitor plin de lumină. Am închis ochii, am simţit căldura soarelui pe faţă şi am ştiut, fără să spun, că povestea noastră nu se va sfârşi niciodată, căci fiecare nouă viaţă e un capitol care abia începe.
