Fiul și nora l-au izgonit pe bătrânul tată din propria casă. Bărbatul îngheța deja când o labă pufoasă i-a atins obraji.
Vasile stătea pe o bancă acoperită de gheață într-un parc din Chișinău, tremurând sub suflul tăios al vântului. Rafuli de zăpadă dansau în văzduh, iar noaptea părea o prăpastie întunecată fără sfârșit. Privea în gol, incapabil să-și înțeleagă soarta: cum se putea ca el, omul care ridicase cu mâinile lui fiecare zid al casei, să fie aruncat pe drumuri ca un lucru nefolositor?
Cu doar câteva ore în urmă, încă se mai afla între pereții care-i cunoscuseră toată viața. Dar Andrei, fiul său, îl privise cu o indiferență care tăia ca lama.
— Tata, locul e strâmt pentru noi și Mariana, spusese tânărul, privindu-l ca pe un străin. — Și tu nu mai ești tânăr. Mai bine te muti la un azil sau închiriezi o cameră. Ai pensia ta…
Nora, cu capul plecat, dăduse din cap aprobator, de parcă vorbea despre vreme.
— Dar… e casa mea… murmura Vasile, glasul îi tremura nu de frig, ci de durerea trădării ce-i sfâșia inima.
— Ai semnat totul pe numele meu, răspunsese Andrei cu o ridicare de umeri ce-l lăsă fără suflare. — Actele sunt în regulă.
Atunci bătrânul înțelesese: nu mai avea nimic.
Nu protestase. Mândrie sau disperare — nu știa ce-l făcuse să plece fără să clipească.
Acum, încremenit de ger, cu gândurile împletindu-i-se, se întreba cum putuse să-și sacrifice viața pentru un fiu care-l arunca la țintar. Durerea din suflet era mai ascuțită decât frigul care-i pătrunsese oasele.
Deodată, simți o atingere.
O labă călduroasă se odihni pe mâna lui încremenită.
În fața lui stătea un câine — mare, cu blană zbârlită și ochi plini de înțelepciune. Îl privi lung, apoi își lipi botul umed de palma bătrânului, de parcă șoptea: „Nu ești singur.”
— De unde ai izbucnit, prietene? șopti Vasile, înăbușind un plâns ce-i strângea de gât.
Câinele dădu din coadă și începu să tragă ușor de poala hainei lui.
— Ce tot încerci? se miră bătrânul, dar fără amărăciunea de altădată.
Încăpățânat, azorul continuă să tragă, iar Vasile, cu un oftat greu, se lăsă condus. Ce avea de pierdut?
Pășiră prin ulițe îngropate sub zăpadă până ce ușa unei case mici se deschise. Pe prag stătea o femeie învelită într-un basma gros.
— Azor! Unde te-ai mai zbătut, năzdrăvane?! începu ea, dar zărind bătrânul tremurând, tăcu. — Doamne… Sunteți bine?
Vasile voia să spună că e în regulă, dar din gât i se smulse un hohot de plâns.
— Înghețați de vii! Intrați degrabă! îl luă de braț și-l trase înăuntru.
Când își însenină ochii, Vasile se trezi într-o încăpere învăluită de aroma de cafea proaspătă și plăcinte cu scorțișoară. Căldura îi învăluia trupul, alungând amintirea gerului.
— Bună dimineața, răsună un glas dulce.
Se întoarse. Femeia care-l salvase stătea în ușă cu un tava în mâini.
— Mă cheamă Ileana, zise ea zâmbind. — Dar voi?
— Vasile…
— Ei bine, Vasile, rânji ea, — Azor nu aduce pe oricine în casă. Ai noroc.
Bătrânul schiță un zâmbet slab.
— Nu știu cum să vă mulțumesc…
— Spuneți-mi cum ați ajuns noaptea asta în frig, îl rugă ea, așezând tava pe masă.
Vasile ezită. Dar în ochii Ileanei citea o compasiune atât de sinceră, încât îi povesti totul: casa, fiul, trădarea.
Când termină, tăcerea se lăsă grea.
— Rămâneți aici, zise Ileana neașteptat.
Vasile o privi nedumerit.
— Poftim?
— Trăiesc singură, doar cu Azor. Mi-ar prinde bine companie, iar vouă vă trebuie un adăpost.
— Nu… nu știu ce să spun…
— Spuneți „da”, zise ea, iar Azor, aprobând, își frecă botul de mâna lui.
În acel moment, Vasile înțelese: își găsise o nouă familie.
Peste câteva luni, cu ajutorul Ileanei, contestă în instanță actele semnate sub presiune. Casa îi fu restituită.
Dar Vasile nu se întoarse.
— Locul acela nu mai e al meu, șopti el privind-o pe Ileana. — Să-l păstreze.
— Așa e bine, încuviință ea. — Căci acum casa ta e aici.
Privi spre Azor, spre bucătăria primitoare, spre femeia care-i dăruise căldură și speranță. Viața nu se sfârșise — abia începea, iar pentru prima oară după ani lungi, Vasile simți că mai poate fi fericit.
