Vreau să-i dau fiul fostului meu soț. Copilul a devenit de necontrolat, iar eu nu mai pot
Fiului meu îi sunt 12 ani. Dacă acum zece ani cineva mi-ar fi spus că voi contempla ideea de a-l trimite pe copil la tatăl său, aș fi râs în fața acelui „profet”. Dar acum stau la marginea prăpastiei, sufocându-mă în neputință, simțind cum viața mi se scurge picătură cu picătură. Mă înec și nimeni nu-mi aruncă o salvare.
Andrei, fiul meu, s-a transformat într-un străin. Se ceartă la orice propoziție, se bate la școală, aduce acasă lucruri care nu-i aparțin, apoi zâmbește cu tupeu spunând că „le-a luat doar să se joace”. Telefonul nu mai tăcute — dirigintele, profesorii, părinții colegilor. Fiecare apel e ca o lovitură în stomac, fiecare zi ca un pas prin câmpul minelor.
Suntem divorțați de ani buni. Mama locuiește în blocul alăturat, în orașul nostru mic de lângă Suceava, dar ajutor de la ea — zero. Doar reproșuri și sfaturi „înțelepte” care mă fac să vreau să urlu. Vine seara câte o jumătate de oră, mă strofoacă și pleacă, lăsând în urmă un gust amar. Așa că Andrei rămâne doar pe umerii mei. Țip, plâng, ameninț, i-am luat banii de buzunar — degeaba. Mă privește cu ochi plini de sfidare, zâmbind ca și cum știe că sunt neputincioasă, că vorbele mele sunt vânt.
Acum o săptămână a fost ultima explozie. I-am găsit în geantă un smartphone străin — scump, clar nu de copil.
— Andrei, de unde asta? — l-am întrebat, privindu-l cu ochi în care fierbeau furia și disperarea.
— L-am găsit, — a răspuns fără să clipească.
— Unde?
— Pe o bancă.
— Pe ce bancă, măi?! Răspunde cum trebuie, banditule! — am izbucnit. — E al altcuiva! Ai furat!
— N-am furat, doar l-am luat, — a replicat calm.
— Și ce voiai să faci cu el?
— Nimic, — a dat din umeri. — Doar să mă uit.
Am simțit cum mă înăbușă mânia, totul fiert în mine ca un vulcan.
— Nu înțelegi că nu se face așa? Îți dai seama că trebuie să-l duci înapoi mâine la școală?
M-a privit cu o atitudine provocatoare care m-a făcut să-mi tremure mâinile.
— Nu merg.
— Cum adică „nu merg”? Nu-ți dai tu ordine aici! — am țipat, pierzând controlul.
— Nu merg, punct.
N-am rezistat — lacrimile mi-au curs ca un izvor, iar el a plecat în camera lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă durerea mea era o banalitate.
A doua zi l-am sunat pe tatăl său, Sorin. Vocea îmi tremura, dar i-am spus tot:
— E vorba de Andrei. Nu mai pot. Fura, e răutăcios. Poți să-l iei la tine? Are nevoie de un model masculin. Mă tem că-l pierdem și va deveni un delincvent.
Sorin a tăcut. Apoi a oftat greu.
— Știi că acum nu am timp. Lucrez până târziu, n-am cum să mă ocup.
— Și eu, crezi că am timp?! — am explodat. — Sunt singură! Mama doar mă învinovățește că l-am „dăruit”. Tu ești ocupat, eu sunt ocupată — cine mă ajută?!
— Dar tu ești mama… — a început el.
— Și tu tatăl! — l-am întrerupt. — La fel de responsabil ca mine!
A murmurat ceva vag despre „a se gândi” și a închis. Seara a venit mama. I-am povestit planul, dar a fost un coșmar.
— Elena, ai luat-o razna?! — a urlat ea. — Să-ți dai copilul tatălui? Ce fel ți-a trecut prin cap?
— Nu mai rezist, mamă. Sunt epuizată.
— Nu poți? Te-ai născut — educă! Unde s-a mai auzit să renunți la propriul copil?
— Și tu m-ai ajutat vreodată? Doar vorbe goale! — am izbucnit. — Trag totul singură — fără soț, fără tine, fără prieteni! Singură, mereu singură!
A plecat trântind ușa, iar eu am rămas în bucătărie, uitându-mă în gol. Poate sunt cu adevărat o mamă rea? Poate eu sunt vinovată că Andrei e așa — sfidător, pierdut? Dar apoi mă gândesc: sunt om, nu din fier. Sunt obosită să fiu și mamă, și tată, să port singură povara asta. Da, sunt mamă, dar Sorin e tată — de ce trebuie să răspund pentru amândoi?
De atunci, Andrei stă închis în camera lui, mă evită. Eu aștept la telefon să sune Sorin. M-am hotărât: dacă nu răspunde în câteva zile, îl sun eu. Poate va accepta? Sau trebuie să găsesc puteri în mine? Nu știu ce să fac. Vreau să-l salvez pe băiatul meu, dar simt că mă înec, și nimeni nu întinde o mână. Ce să mai fac?
