Marina era luată de la oncologie de către verişoara ei, Ana. Ana este un artist de succes. Este o persoană deschisă, bună și veselă, niciodată nu ocolește adevărul sau ascunde lucruri, așa că, în timp ce o conducea pe Marina spre mașină, o susținea de braț și i-a spus direct totul:
– Marina, treaba e că… în fine, al tău Vlad locuiește acum cu o altă femeie, dar nu îți face griji. Ai unde să stai. Nu te voi lăsa, te voi ajuta cum pot.
Marina, abia ieșită dintr-o operație și câteva sesiuni de chimioterapie, mergea slabă și palidă, gândindu-se: probabil, conform clișeelor, în acest loc ar trebui să leșin, să plâng, să-mi rup părul, dar nici păr nu mai aveam.
Aș putea să simulez un leșin și să cad chiar în băltoacă, dar mi-ar părea rău de paltonul alb al Anei, pe care mi l-a dat că era deja toamnă și frig.
În mașină era cald, dar Ana a înfășurat-o pe sora ei în pătura de blană, a prins-o cu centura și a dus-o înspre o nouă viață. Pe drum, Ana îi explica Marinei:
– Casa am cumpărat-o acum doi ani, gândindu-mă să locuiesc acolo vara și să pictez, dar am stat ceva vreme și mi-am dat seama că nu-i de mine. M-am obișnuit cu confortul, cu marile magazine, cu aglomerația.
Nu suport liniștea. Ieri am fost la casă, încălzirea merge, apa curge, restul te descurci tu. Avem un magazin alimentar micuț acolo, dar ți-am adus tot ce-ți trebuie. Voi veni să te vizitez.
În curte stătea un câine mare și roșcat. Dând din coada lui pufoasă, s-a repezit la Marina și a băgat nasul în genunchii ei. Marina a mângâiat capul păros și s-a uitat întrebătoare la Ana.
– Marina, l-am luat ieri din adăpost. Ai nevoie de un prieten. Cum să stai aici singură? Nu te îngrijora, i-am luat hrană, îți ajunge pentru o lună. Împreună e mai vesel. Îl cheamă Max.
În căsuța micuță cu două etaje era cald. În mijlocul sufrageriei erau cutii cu conserve, cereale, paste, făină, biscuiți.
– Te descurci tu și așa o să știi unde e totul. Frigiderul e plin. În dulap vei găsi haine pentru toate anotimpurile, avem aceeași mărime. Hai să bem un ceai, Marina, și plec.
Îmbrăcată în palton, Ana s-a apropiat de Marina și a încercat să o privească în ochi. Marina și-a întors privirea.
– Marina, câinele ăsta a stat trei ani în cușcă. Nimeni nu l-a luat, e mare și nu mai e tânăr. Înțeleg că îți e greu, dar mă ai pe mine. Și câinele te va avea pe tine. Trebuie să găsești ceva de care să te agăți pentru a reveni la viață. Uită de Vlad.
Totul va fi bine. Și încă ceva – casa asta este a ta, am făcut actele pe numele tău, și terenul, și casa. Actele sunt în dormitor, și banii la fel. Marina, hai să trăim! Vin peste o săptămână, dacă ai nevoie de ceva, sună-mă.
Ana a sărutat-o pe Marina și a plecat…
Deja era întuneric când ea încă stătea în fotoliu, cu picioarele adunate sub ea și fața îngropată în genunchi. La început a plâns, apoi și-a spus cât de nefericită este, apoi a mustrat-o pe Ana pentru că i-a adus câinele. O să mă pun jos și mor, nu mai am putere să trăiesc. Dar câinele? Îmi pare rău de el. Trebuie să-l hrănesc.
Marina a îmbrăcat o haină, s-a privit în oglindă la capul său chel și, cu vorbele: „Să nu speriem câinele, nu e vina lui”, a îmbrăcat o căciulă. A găsit mâncarea, a pus-o în vas și a ieșit afară.
Max, după ce a mâncat, a lins vasul, apoi i-a șters de pe față lacrimile sărate, s-a culcat lângă ea pe scara prispei și și-a pus capul pe genunchii ei.
Pe cerul negru al nopții, în jurul lumii pline a lunii, apăreau stele din ce în ce mai multe. Marina a găsit Carul Mare, i-a zâmbit și i-a trimis un sărut în aer. Apoi a îmbrățișat câinele și a spus:
– Bine, Max, mâine îți fac o mâncare bună. Cu carne.
Toată săptămâna, de fiecare dată când se vedea dimineața în oglindă, Marina tresărea și spunea:
– Aelita…
Și mereu, la un moment dat, îi venea gândul: poate ar trebui să las totul baltă. Cine are nevoie de mine? Dar apoi privirea i se oprea pe Max, care stătea comod pe culcușul lui lângă șemineu, iar Marina hotăra: bine, o să mai trăiesc puțin.
Punctul hotărâtor în această dilemă pentru Marina a fost pus de sosirea Anei după o săptămână, așa cum a promis. A intrat cu o cutie în brațe, a pus-o pe canapea cu cuvintele:
– Ei, Marina, ce să fac cu ei? O pisică fără stăpân, poți să crezi, a fătat pe holul blocului și le e frig! Ți-am adus și mâncare…
În cutie se afla o pisică slabă și roșcată, care îmbrățișa cu labele ei două pisicuțe mici. Seara, Ana a plecat. A stat la ușă, a tăcut, apoi a scos o foaie din buzunarul paltonului și i-a întins-o surorii ei:
– Marina, e vorba asta… Vlad al tău a venit, a întrebat de tine. Eu nu i-am spus. Aici e noul lui număr de telefon. Tu decizi.
Marina a însoțit-o pe Ana până la mașină, i-a făcut cu mâna la plecare, apoi s-a întors în casă. A mângâiat pisica:
– Te voi numi Mia. Îți aduc acum niște lapte. Totul va fi bine.
Trecând pe lângă șemineu, a aruncat foia în foc…
