Scopul a fost să adaptez povestea pe baza culturii românești. Aici e textul adaptat:
Nu pot să-l uit de zece ani. Cum să-mi continui viața mai departe?
Aveam doar 23 de ani când am plecat să studiez în Franța. Tânără, naivă, plină de speranțe și visuri — nu mi-am imaginat atunci cum o singură întâlnire îmi putea schimba întreaga viață lăsând o urmă care încă nu s-a șters.
În prima zi la universitate, destinul m-a pus față în față cu Radu. El era cu zece ani mai mare decât mine, român, discret, calm — total diferit de genul de bărbați de care eram în general atrasă. Dar când privirile ni s-au întâlnit, parcă am încetat să mai aud și să văd pe altcineva. La masă erau douăzeci de persoane, dar eu îl vedeam doar pe el. Ceva din mine a tresărit. Ca și cum l-aș fi cunoscut deja. Ca și cum l-aș fi căutat toată viața și în sfârșit l-am găsit.
Am început să ne întâlnim din ce în ce mai des — am descoperit că avem prieteni comuni. Treptat ne-am apropiat și în curând a început povestea noastră. El a început să învețe franceza, eu — italiana. Era ca un vis. În brațele lui mă simțeam liberă, iar vocea lui era plină de blândețe, ceva ce cunoscusem doar din filme. Eram fericită. Până în momentul în care am aflat că era căsătorit. Avea o soție și un copil în România.
Lumea mea s-a prăbușit într-o clipită. Am vrut să plec, să renunț la tot, să uit, dar n-am reușit. Mi-a spus că intenționează să divorțeze — soția lui îl înșelase, relația lor era de mult distrusă, doar aștepta clipa potrivită. Am suferit, m-am zbătut și într-un final m-am întors acasă, în Moldova. Dar m-am întors cu sufletul zdrobit.
Am stat în casă trei luni, fără să ies. Singura persoană cu care vorbeam era Radu. În fiecare zi — ore în șir — discutam pe Skype. Nu m-a lăsat singură în acel infern. Și când am hotărât să mă întorc în Franța, m-a întâmpinat la aeroport cu flori și mâncare caldă, pe care o pregătise el. Avea mereu grijă de mine, întreba dacă am bani, dacă nu mi-e frig, dacă am mâncat. Era ca un frate mai mare și în același timp — iubirea mea.
Dar curând, totul a luat o turnură neașteptată. Soția lui Radu a decis să nu mai divorțeze — pentru copil. El nu putea să o părăsească, nu putea să-și părăsească fiul. Mi-a spus sincer că nu avem un viitor împreună. Din nou, am rămas singură. Mi-a frânt inima pentru a doua oară.
A trecut un an. Nu am reușit să-l uit. Apoi în viața mea a apărut Gino — tot român, din același oraș ca Radu. Am început să ieșim împreună, apoi am rămas însărcinată și am avut un copil. Nu eram căsătoriți, dar trăiam ca o familie. Cu Radu am păstrat legătura tot acest timp. Întreba despre mine, despre cum trăiesc, despre copil. Nu a dispărut din viața mea, chiar dacă era undeva în fundal.
Și iată că într-o zi — pe 19 ianuarie — eu și Gino trebuia să ne căsătorim. Dar din motive necunoscute am amânat nunta pentru vară. Doar două zile mai târziu, pe 21 ianuarie, Radu m-a găsit și mi-a spus că în sfârșit a divorțat. Era liber. Și am înțeles că nu pot să mă căsătoresc cu Gino. Nu pot să-l mint nici pe el, nici pe mine.
I-am povestit lui Gino tot adevărul. Că toți acești ani am iubit pe altcineva. Că nu am reușit să uit. Că am încercat, m-am luptat cu acest sentiment, dar e mai puternic decât mine. Și Radu mi-a mărturisit că nu m-a uitat niciodată, că s-a gândit mereu la mine.
I-am prezentat copilului meu pe Radu. Ne-a propus să trăim împreună. Și deși inima mea era frântă de vinovăție față de Gino, știam că nu am de ales. Prea mult timp am trăit în trecut. Zece ani am încercat să-l șterg pe Radu din memorie, dar era cu mine în fiecare secundă.
Nu vreau să iau copilul de lângă Gino. Nu vreau să-l rănesc. El este un om bun și un tată minunat. Dar iubirea nu o poți alege. Ori este, ori nu este.
Acum mă aflu la o răscruce. Inima mea bate în ritmul durerii și speranței. Privesc în ochii copilului meu și nu știu cum să-i explic că uneori, pentru a fi fericită, trebuie să faci un pas în necunoscut. Privesc în ochii lui Radu și văd acea scânteie pe care am văzut-o în ziua primei noastre întâlniri.
În urmă cu zece ani nu știam ce înseamnă iubirea adevărată. Acum știu. Dar această iubire a adus atât de multe lacrimi, atât de multe pierderi, încât nu sunt sigură dacă voi putea fi fericită până la capăt. Și totuși… o aleg. Pentru că nimic nu m-a făcut să simt mai intens în viață.
