Fruitarul deschise cutia. De acolo apăru un botic. Ochii mari și speriați păreau că oricând se vor transforma în lacrimi.
— Nu mănâncă nimic, probabil că au smuls-o de la pisică și au aruncat-o. Iar blănița ei e lipită pentru că a stat într-o cutie de prune.
Clienta, fără să spună nimic, plecă. Bărbatul dădu trist din cap: «Chiar și femeilor le lipsește mila în zilele noastre». Dar, după un timp, ea reveni. „Nu pot să-mi scot din minte pisicuța ta”, spuse ea și întinse o cârpă:
— Împachetează „marfa”.
— O luați? — se bucură bărbatul. Împachetă cu grijă pisicuța și o dădu femeii, ca pe un copil.
— E o faptă bună, o faptă bună. Se va întoarce la tine, — repeta el.
Femeia zâmbi indulgent: — În sfârșit am găsit o binefăcătoare. Nici nu știu cum va reacționa soțul meu la acest „cadou”. S-ar putea să ne găsim amândoi pe stradă.
Și parcă a prezis. Pisoiul nu fu binevenit. Deși a fost spălat, îngrijit și hrănit, tot arăta jalnic, neatractiv.
— Ce e cu humonoidul ăsta? — respinse cu dezgust soțul pisoiul, când acesta încercă să se suie pe piciorul lui. Zgomotul ascuțit al gherutelor i-a distras pe soți de la serial. Tapetul cel nou și scump era amenințat.
— Te-au copleșit șoarecii? De ce avem nevoie de el în apartamentul nostru cu o cameră? — își mustra soția.
Întorcând pisoiul de ceafă, bărbatul se uită nedumerit și dezgustat la biata creatură ce atârna fără ajutor în mâinile lui:
— Să nu-l mai văd mâine aici.
Valentina și ea nu mai era mulțumită de descoperirea ei. Dar din jos se uitau la ea ochi umezi, lăbuțe mici se chirceau cerșind afecțiune de la piciorul ei, iar corpul fragil emitea un tors zgomotos ce topi inimioara ei într-un fior cald de milă. Se aplecă și-l mângâie.
Încurajat de mângâiere, pisicuța se cocoță în brațele ei, își înfipse năsucul în palma ei caldă. „Nu e milă celui ce nu dă milă”, își aminti Valentina cuvintele mamei și, justificându-și gestul, se împăcă cu sine.
Telefonul sună:
— Bunica, vino să bei ceai cu noi!
Valentina alunecă pe furiș afară, fără să-și deranjeze soțul din serial.
Fiul locuia aproape, peste drum. Cătălina deja stătea lângă casa ei și făcea semne vesele. Deodată, o mașină neagră mare o luă pe trotuar. Trupșorul copilului fu aruncat în aer. Valentina încremeni. Nu putea nici să strige, nici să se miște.
De parcă văzând fiecare cadru în slow motion, o femeie ridică fetița. Mânuțele micuțe o îmbrățișară strâns de gât. Era în viață! Bărbatul abia coborî din mașină. Beat. Spre el alerga fiul. În uniformă.
Cu mâinile tremurânde, încerca să-și scoată arma din toc și deodată se împiedică de un strigăt:
— Nu!!!
Mama stătea peste drum, dar lui i se păru că ea îl respinge cu dârele întinse în față.
Oamenii s-au adunat, i-au blocat calea și l-au luat pe șoferul beat. Valentina simțea că nu mai are picioare. Dar mergea… sau era purtată? Spre Cătălina! Doctorul deja o examina, palpa fiecare os:
— Totul e bine. Nici fracturi. Nici lovituri puternice.
— Dar de ce tace?! — nora se cutremura de spaimă.
— E speriată. Trebuie distrată, — sugeră doctorul.
— Stai, imediat.
Valentina fugise acasă. Intrase, luase pisicuța, povestindu-i soțului din mers ce s-a întâmplat. Ajunse la timp. Ambulanța nu plecase. În ochii copilului plutea frica. Îi desfăcu ușor mânuțele și i-o încredință pe pisicuță. Cătălina privi. Degețelele începură să mângâie blănița moale. În răspuns, auzi un blând „Miau-miau-miau”. „Muriță”, șopti fetița. Medicul suspină ușurat. Valentina își dădu drumul lacrimilor — acum putea.
Cătă nu mai lăsa pisicuța din mâini. Noaptea și-au petrecut-o la spital. Dimineața, au fost lăsate să plece acasă cu concluzia: „Fetița s-a născut sub o stea norocoasă”.
„Mila celui ce dă milă”, șopti Valentina…
