Îmi spune Andrei și nu scriu aici doar pentru voi, ci și pentru cei care poate au trecut prin ceva asemănător. Nu caut compasiune, nu vreau să fiu judecat — doresc doar să mă destăinui. Pentru că nu mai pot să păstrez tăcerea. Nu mai reușesc să fac față singur.
Soția mea se numește Marina. Suntem împreună de aproape șaisprezece ani. Suntem căsătoriți oficial de cincisprezece ani. Avem doi copii — un băiat și o fată. Ne-am construit casa noastră lângă Chișinău, muncim, creștem copii, și uneori plecăm la mare — totul pare normal. La suprafață — o familie fericită. Dar eu nu mai pot dormi noaptea. Pentru că sunt copleșit de… gelozie.
Încă o iubesc pe Marina, ca în ziua nunții noastre. Chiar mai mult. Fiindcă acum o cunosc cum e ea în viața de zi cu zi, în momentele grele. Am văzut-o obosită, bolnavă, copleșită, supărată — și tot o consider cea mai frumoasă femeie din lume. Uneori, când pleacă la serviciu, încă o privesc pe furiș cum se pregătește — cum își alege cerceii, cum netezește fusta cu mâna. Îmi place enorm să fiu soțul ei. Îi aduc încă cafeaua dimineața și îi las bilețele pe oglinda din baie.
Dar tocmai această iubire mă mistuie pe dinăuntru. Pentru că îmi e frică. Frică să nu o pierd. Frică de ziua în care se va întoarce acasă și nu va fi la mine. Mă tem că altcineva o va face să râdă așa cum odată râdea cu mine.
Frica mea nu vine din neant. E alimentată de poveștile pe care le aud zilnic la serviciu. Bărbați care chicotesc în birou, povestind cum au plecat în delegații cu „fetele”. Cum nevestele lor nu știu nimic. Cât de simplu este să ascundă totul. Unul dintre ei mi-a spus direct: „Chiar crezi că a ta e fidelă? Toate sunt acum așa…”
După aceste discuții, am început să observ fiecare detaliu. Înainte, Marina putea să stea ore întregi în pijama; acum își aplică puțin machiaj chiar și pentru o vizită la magazin. Înainte venea acasă la șase — acum sună să spună că întârzie din cauza unui „nou proiect”. Înainte împărtășea tot ce trăia zilnic — acum spune doar: „E ok”. Mereu a fost ordonată, dar acum are în garderobă câteva rochii „nu de serviciu”. Parfumuri noi. O strălucire nouă în obraji. Sau îmi imaginez eu?
Am ajuns să mă gândesc să-i verific telefonul. Să-i instalez GPS la mașină. Să sun la birou să văd dacă e într-adevăr acolo. Sau să mă duc pe neașteptate la ea la muncă, chipurile întâmplător. Să stau la intrare să văd cu cine iese la prânz. Este vreun bărbat același de fiecare dată? Nu e prea galant? Dar apoi mă opresc — și dacă mă vede? Și dacă greșesc? Și dacă totul e doar în capul meu? Cum voi explica comportamentul meu?
Dar aceste gânduri mă macină. În fiecare seară aștept, ascultând fiecare pas afară. Fiecare întârziere e ca o lovitură în inimă. Nu pot să-i pun o întrebare directă — mi-e teamă că, dacă întreb, voi auzi adevarul. Și dacă ea spune „nu” — voi crede?
Nu mă mai recunosc. Am fost mereu un bărbat încrezător. Niciodată nu am spionat, nu am făcut scene. Dar acum sunt sfâșiat între iubire și paranoia. Nu vreau să-mi distrug căsnicia cu suspiciunile mele. Dar nici nu pot trăi mai departe făcându-mă că nu observ schimbările.
Știu că gelozia e o boală. Dar ce faci când devine cronică? Sincer, nu vreau s-o pierd. Vreau să fiu cu ea, să mă trezesc alături, să creștem împreună, să îmbătrânim unul lângă celălalt. Vreau să am încredere. Dar nu știu cum.
Dacă citești asta — omule care poate ai simțit cândva cum îți fuge pământul de sub picioare — spune-mi: ce să fac? Merită să vorbesc sincer cu ea, riscând să aud cel mai înfricoșător lucru? Sau să tac și să rămân alături, sperând că furtuna va trece?
Nu mai fac față. Mă scufund în gelozia mea. Și nu știu cum să ies la lumină.
