«Bunica, mama a spus că trebuie să te ducem la azilul de bătrâni». Am auzit discuția părinților — un copil nu inventează așa ceva.
Ana Popescu mergea pe străzile unui orășel din județul Vaslui, cu scopul de a-și lua nepoata de la școală. Fața îi radia de bucurie, iar tocurile pantofilor ei băteau ritmic pe asfalt, amintindu-i de anii tinereții, când viața părea o melodie fără sfârșit. Azi era o zi specială — în sfârșit devenise proprietara locuinței sale. Era o garsonieră luminoasă, spațioasă, într-un bloc nou, despre care visase ani de-a rândul. Aproape doi ani strânsese bani, economisind fiecare leu. Vânzarea vechii case de la țară i-a adus jumătate din suma necesară, restul a fost completat de fiica ei, Nina, dar Ana Popescu a jurat să-i restituie datoria. Ei, văduvă la șaptezeci de ani, îi ajungea jumătate din pensie, iar tinerilor — fiicei și ginelui — le erau mai necesari banii, căci aveau viața înainte.
În holul școlii o aștepta nepoata ei, Cătălina, o fetiță de clasa a doua, cu codițe. Fetița alergă spre bunica ei, și împreună au pornit spre casă, discutând despre lucruri mărunte. La cei opt ani ai săi, Cătălina reprezenta lumina vieții Anei Popescu, cea mai mare comoară a sa. Nina o născuse târziu, aproape la patruzeci de ani, și atunci ceruse ajutorul mamei sale. Ana Popescu nu voia să părăsească vechea casă de la țară, unde fiecare colț păstra amintiri din trecut, dar pentru fiica și nepoata ei a renunțat la tot. S-a mutat mai aproape, s-a ocupat de îngrijirea Cătălinei — o lua de la școală, stătea cu ea până seara, până părinții se întorceau de la muncă, apoi pleca în micuța sa, confortabilă garsonieră. Locuința fusese trecută pe numele Ninei — așa, de formă, căci bătrânii pot fi ușor păcăliți, iar viața este imprevizibilă. Ana Popescu nu s-a opus: credea că este doar o formalitate.
— Bunico, — spuse dintr-odată Cătălina, privindu-o cu ochi mari, — mama a zis că trebuie să te ducem la azilul de bâtrâni.
Ana Popescu îngheță, parcă ar fi fost stropită cu apă rece.
— La ce azil, draga mea? — întrebă ea, simțind cum frigul o pătrunde până la os.
— Păi, acolo unde stau bunicii și bunicile bătrâni. Mama i-a spus tatei că acolo îți va fi bine, nu te vei plictisi, — vorbele Cătălinei erau liniștite, dar fiecare cuvânt lovea ca un ciocan.
— Eu nu vreau să merg acolo! Mai bine mă duc la un sanatoriu să mă odihnesc, — răspunse Ana Popescu, vocea îi tremura, iar gândurile îi erau un vârtej. Nu-i venea să creadă că aude asemenea cuvinte de la un copil.
— Bunico, numai să nu-i spui mamei că ți-am povestit, — șopti Cătălina, apropiindu-se de ea. — Am auzit cum vorbesc noaptea. Mama a zis că s-a înțeles deja cu o doamnă, dar nu te vor lua acum, ci când mai cresc eu puțin.
— Nu o să-i spun, draga mea, — promisese Ana Popescu, închizând ușa apartamentului. Vocea îi tremura, picioarele i se înmuiaseră. — Mă simt cam rău, mă odihnesc puțin, iar tu schimbă-te, bine?
S-a prăbușit pe canapea, simțind cum inima-i bate nebunește, iar vederea i se încețoșează. Cuvintele astea, spuse cu glas de copil, i-au sfâșiat lumea în bucăți. Era adevărul — un adevăr dur, necruțător, pe care un copil nu l-ar putea inventa. Trei luni mai târziu, Ana Popescu și-a făcut bagajele și s-a întors în satul natal. Acum locuiește acolo, strânge bani pentru o căsuță nouă, să aibă un sprijin. O susțin prietene vechi și rude îndepărtate, dar în suflet — e un gol și o durere.
Unora le este ușor să o judece, șușotind pe la colțuri: „E vina ei, trebuia să discute cu fiica, să lămurească lucrurile”. Dar Ana Popescu știe adevărul său.
— Un copil nu inventează așa ceva, — spune ea cu hotărâre în voce, privind în gol. — Comportamentul Ninei vorbește de la sine. Nici măcar nu a sunat, nu a întrebat de ce am plecat.
Probabil fiica a înțeles totul, dar tace. Iar Ana Popescu așteaptă. Așteaptă un telefon, o explicație, măcar un cuvânt, dar ea nu formează numărul — mândria și durerea au legat-o asemenea unor lanțuri. Nu simte că are vreo vină, dar inima i se rupe din cauza acestei tăceri, din cauza trădării ce a venit din partea celor dragi. Și în fiecare zi se întreabă: oare asta e tot ce a rămas din iubirea și sacrificiul ei? Oare bătrânețea ei este sortită singurătății și uitării?
