Destinul iubește întorsăturile: mi-am găsit dragostea vieții pe șoseaua spre mare
Dacă mi-ar fi spus cineva pe vremea tinereții că voi întâlni soarta chiar pe marginea drumului, probabil aș fi râs cu poftă. Acum, la cinci decenii distanță, le povestesc cu drag nepoților — întâi se miră, apoi izbucnesc în râs, iar la sfârșit cer să le-o spun din nou. Căci adevărata iubire ne așteaptă chiar acolo unde n-o căutăm — poate pe autostrada București–Constanța, sub soarele arzător de august.
Aveam șaptesprezece ani tocmai împliniți, absolvisem liceul și hotărâsem să-mi iau o pauză înainte de facultate. Ideea ne-a născut în minte: să mergem cu fetele la Marea Neagră, în Sopotul legendar despre care visau toți. Bani, cum era de așteptat, aproape n-avea, și una dintre noi a sugerat: „Hai să facem autostop!” Ne-am împărțit în perechi ca să fim mai norocoase la cerșit ride-uri. Eu am rămas cu Mariana — o fată pe care abia o cunoșteam, alăturată grupului în ultima clipă.
Până la Ploiești am ajuns ușor. Dar apoi… Celelalte au plecat înainte, iar noi am rămas să prăjim pe asfalt. Când în sfârșit s-a oprit o dubă, era doar un loc liber. Mariana a sărit înăuntru, promițând să mă aștepte la bunica ei din Sopot. Am rămas singură pe șoseaua încinsă — părăsită, arsă de soare, cu un nod în gât. Mă gândeam să mă întorc în București — părea că totul s-a sfârșit.
Și-atunci lângă mine s-a oprit o Dacie ruginită. La volan — un băiat în jur de douăzeci, cu cămașă albă, bronz de vară și un zâmbet sfios. A spus că merge la bunicul său lângă Constanța. Am ezitat, dar am urcat. În clipa aceea a început povestea vieții mele.
Îl chema Liviu. Tocmai se întorsese de la armată și visa să intre la Arhitectură în București. Pe drum, a umplut mașina cu povești caraghioase din cazarmă, glume și râsete, iar frica din mine s-a topit, lăsând loc unei călduri neașteptate… Simpatiei. Vorbeam de parcă ne știam dintotdeauna. Era amuzant, sincer, diferit de toți băieții pe care-i cunoscusem. Când am ajuns la Constanța, m-a întrebat dacă vreau să mă ducă până în Sopot. Am acceptat.
La despărțire, a roșit și m-a întrebat șovăielnic dacă vreau să ne vedem în București. Bineînțeles că am zis „da”. Și ne-am văzut. Apoi din nou. Apoi a urmat dragostea. Liniștită, trainică, ca o pâine coaptă cu răbdare. Ne-am căsătorit după doi ani, când el începea facultatea, iar eu lucram. Am trăit simplu, dar fericiți. Am crescut doi copii, apoi au venit nepoții…
Zilele trecute, nepotul cel mare a intrat în casă strălucind. „Bunico, m-am îndrăgostit!” Povestea că văzuse o fată în drum, blocată cu mașina. S-a oprit să o ajute. Au băut o cafea. Apoi cinema. După o lună, ne-a prezentat-o. E o floare — frumoasă, deșteaptă, cu ochi căprui ca nucul. Acum pregătesc nuntă.
Mă gândesc mereu — ce întorsături poate lumea! Cât de lungă e șoseaua București–Constanța… Și câtă bucurie mi-a adus. Nu vă închideți în voi — dragostea vine când n-o aștepți.
