ÎMI LIPSEȘTE DESTINUL
Se spune că a căuta dragoste la locul de muncă nu este o treabă serioasă. Nici eu nu am căutat-o. Ea m-a găsit pe mine. Și nu sub forma unui coleg galant cu o ceașcă de cafea și cravată, ci în chipul unui bărbat tăcut într-un “Dacia” negru, la coada pentru benzină. Eu lucram la o benzinărie.
La început, doar se uita la mine fără să spună nimic. Apoi a început să zâmbească. Și mai târziu, mi s-a părut că îmi învățase programul și venea doar când eram eu de serviciu. Pe mine mă chema Ioana. Aveam 33 de ani. Eram încă o fată cu caracter: blondă platinată, îndrăzneață, directă, cu un temperament slefuit într-un colectiv masculin. Iar el… el era altfel. 42 de ani, ochi de un albastru pal, umerii de parcă ar fi putut dărâma ziduri. Și zâmbetul… Cald, liniștit, puțin juvenil.
El se numea Mihai. Locuia într-un bloc alături de benzinărie, cu fiul și câinele său pe nume Roco. Băiatul — dintr-o căsătorie anterioară. Fosta soție i-a părăsit pe amândoi. Mihai nu lucra. Era rentier — primea chirii din patru apartamente moștenite de la bunica și trăia simplu. Călătorea, se plimba, se relaxa.
Într-o zi, a tras cu mașina lângă pompă și a spus: „Hai să-ți arăt un oraș de care te vei îndrăgosti.” Și a urmat alt oraș. Și încă unul. Beam bere în cafenele aproape pustii, mergeam la hoteluri de lângă mare în extrasezon, adormeam lângă sunetul valurilor, ne plimbam prin piețele din București și Sibiu, ascultam jazz la Chișinău.
Eu m-am îndrăgostit. Pur și simplu m-am pierdut în el. Eu, cea care întotdeauna am ținut la libertate și nu am crezut în norme, după trei luni locuiam deja cu el. Nu am oficializat nimic, pur și simplu eram împreună.
La început am vorbit despre un copil. Visam. Îmi imaginam cum vom merge pe stradă în trei: eu, el și bebelușul. Dar Mihai a fost categoric. A spus că deja a „executat” un termen de paternitate și nu ar mai semna pentru a doua oară. Și, cel mai important, copiii încurcă libertății.
„Nu vei putea zbura la Roma în weekend cu burta, Ioana, iar apoi să împingi un cărucior pe trotuar. Asta nu va fi viață, ci captivitate.” Vorbea atât de calm, atât de sigur, încât eu, ca sub hipnoză, am început să mă tem de copilul viitor.
Au trecut anii așa. Am devenit servitoarea platino-albită a vieții lui fără griji. Găteam, călcam, îi cumpăram dulciurile preferate, râdeam la momentele potrivite, iar el… El tot mai mult se uita la fotbal, răsfoind leneș ziarul și zicea că sunt „acea una.”
Fiul său a crescut. La început mă disprețuia. Apoi a început să mă privească cu interes. Iar în cele din urmă a adus acasă o fată — exact cum eram eu cu șase ani în urmă. Tânără, strălucitoare, blondă. Dormea la noi, râdea de glumele mele, mă numea „Ioană”.
Mă uitam la ea și înțelegeam totul. Voiam să strig: „Fugi! Nu rata viața ta așa cum am făcut eu! Nu te pierde, nu-ți pierde vocea, nu arunca visele. Încă mai poți schimba totul!”
Dar eu? Eu nu mai cred. Am 39 de ani. Nu am copii. Mi-am pierdut locul de muncă, mi-am pierdut prietenii, părinții i-am pierdut. Am rămas doar eu, Mihai, Roco și o iubire rugină care de mult a devenit un obicei.
El tot nu lucrează. Tot colectează chirie din apartamentele sale, tot bea bere în fiecare seară. Iar eu tot pun în fața lui o farfurie cu salată și aștept. Aștept să simt din nou că nu totul este pierdut. Dar este autoamăgire.
Uneori, noaptea, în timp ce el doarme, ies pe balcon și privesc cerul. Și mi se pare că, dacă îți dorești cu adevărat, poți schimba totul. Doar că este prea târziu. Deja prea târziu.
