Scurt și la obiect: Nu am nevoie de un bărbat pe care trebuie să-l duc în spate!
Numele meu este Cătălina Popescu și locuiesc în Orhei, unde dealurile Moldovei se întind de-a lungul râului Răut. Cu Mihai suntem împreună de aproape trei ani, iar de un an împărțim aceeași locuință. Ne cunoaștem familiile, planurile noastre sunt îndrăznețe: ne gândim la nuntă, la copii, la un viitor ce părea atât de aproape și real. Dar totul s-a prăbușit în una din zilele negre ale începutului de iunie, când viața lui Mihai s-a făcut țăndări. Mama lui a murit – brusc și fără milă. Venea de la serviciu, a căzut pe stradă din cauza unui infarct și a murit în drum spre spital. A fost un șoc nimicitor, o durere insuportabilă pentru toți.
Nu m-am îndepărtat de el niciun moment. Mihai este bărbatul pe care îl iubesc, cu care am decis să-mi leg viața. Am stat alături, împărtășindu-i nopțile nedormite, ștergând lacrimile care îi curgeau pe obraji și suferind în tăcere când se adâncea în băutura amară. Îi strângeam mâna în timp ce se afunda în abisul disperării, în groapa neagră unde nu era pic de lumină. Chiar dacă mă alunga, țipa să nu-i văd slăbiciunile, rămâneam. Nu puteam să-l las singur în acest iad. Era totul pentru mine și eram dispusă să-i împart durerea.
Dar lunile trec, iar Mihai este la fel de frânt, pierdut. S-a închis între patru pereți, izolat de lume. Nu se întâlnește cu prietenii, petrece zile fără să-mi adreseze un cuvânt. Orice aș propune – să ieșim, să ne distragem, să mergem mai departe – el doar dă din mână, privește cu ochi goi și tace. Stă toată ziua acasă, holbându-se la un punct fix. Și-a luat concediu fără plată, riscând să-și piardă jobul. Nu știu cum să-l scot din această mlaștină. Îmi dau seama ce pierdere este să-ți pierzi mama, dar parcă a murit odată cu ea. Când încerc să-i spun că viața continuă, că trebuie să luptăm pentru cei care sunt încă aici, îmi spune: „Ești fără suflet, cinică!” Poate are dreptate, dar nu pot să nu mă gândesc și la altceva.
Ce va fi dacă nu e sfârșitul încercărilor noastre? Viața e nemiloasă – ne așteaptă alte nenorociri, alte lovituri. Dacă la fiecare obstacol se va prăbuși ca o crenguță uscată, cum ne vom descurca? Dacă va trebui mereu să trag eu toată povara, nu voi rezista. Și nici nu vreau o astfel de soartă! Am nevoie de un bărbat puternic lângă mine, de încredere, cu care să împărțim greutățile, nu unul pe care să-l trag după mine ca pe o poveri grea. M-am săturat să-i fiu sprijin, colac de salvare, în vreme ce el se îneacă în lacrimile sale și nu încearcă nici măcar să iasă la suprafață.
Mi-e teamă să mărturisesc asta chiar și celor mai apropiați. Dacă mă vor judeca și ei, spunând că sunt rece, fără inimă? Îmi imaginez cum prietenele m-ar privi cu reproș: „Mama lui a murit și tu te gândești la tine!” Dar nu sunt de piatră – și eu sufăr, și eu plâng nopțile, privindu-l, pe acest străin pierdut în care s-a transformat Mihai al meu. Unde e băiatul acela care râdea cu mine, făcea planuri, visa la viitorul nostru? Nu mai e, și nu știu dacă va mai reveni vreodată. Mi-e frică – frică să pierd dragostea noastră, frică să rămân cu el așa, frică să plec și apoi să regret.
Nu vreau să-l las la greu, dar nu mai pot fi dădaca lui. În fiecare zi îl văd cum se stinge și simt că mă sting și eu. Munca, casa, tăcerea lui – toate mă apasă ca o lespede de beton. Visam la familie, la fericire, dar am primit asta – o tristețe nesfârșită și singurătate în doi. Cum pot să ne salvez iubirea? Cum să-l scot din această mocirlă? Sau poate e timpul să mă salvez pe mine? Nu știu ce să fac. Inima-mi este împărțită între milă pentru el și dorința de a trăi viața mea. Vă rog, dați-mi un sfat – cum să-l readuc pe drumul cel bun sau să găsesc puterea de a pleca, dacă el nu mai e cel pe care l-am iubit? Sunt pe marginea prăpastiei și am nevoie de lumină pentru a ieși afară.
