Întâmplarea uimitoare din viață mi-a fost povestită de bunica mea, pe care o vizitez adesea în sat. La un moment dat, nu ne-am văzut mult timp, eu lucrând doi ani în străinătate. Când m-am întors în România, prima grijă a fost să merg la iubita mea bunică.
Era deja de câteva zile de când eram oaspete în sat, când am observat că încă nu o văzusem pe Maria, vecina bunicii de peste drum. Îmi plăcea mereu acea femeie în vârstă, mereu dispusă să ajute. O mare muncitoare.
– Bunico, dar unde este prietena ta, Maria? De o săptămână nu a venit deloc. Sper că nu i s-a întâmplat nimic, – am întrebat îngrijorată.
Bunica m-a privit surprinsă.
– Păi ea trăiește de mai bine de un an la azil, – și și-a amintit dintr-odată, – Ah, păi tu nu știi nimic! Ascultă atunci.
Și bunica mi-a povestit această istorie.
Așa cum am menționat, Maria muncea neîncetat. Nimeni din sat nu a văzut-o vreodată stând degeaba. Fie se ocupa de grădină, fie era în livadă, fie întâmpina vaca de la pășune, fie cocea plăcinte (și servea jumătate din sat!), fie dimineața devreme alerga la autobuz cu două găleți de vișine. Legume proaspete, fructe, verdețuri, ouă de casă, eșarfe de lână de capră, smântână, brânză – toate acestea Maria le ducea la oraș și le vindea la piață. Iar fiecare leuț câștigat îl punea cu grijă într-o cutie metalică de biscuiți.
Nu le strângea pentru ea. Cât îi era necesar unei singure persoane? Pentru unicul ei fiu Valer, nora Zina și nepoțica Sanda. Fiul și nora locuiau la oraș, la trei ore de mers cu mașina și o vizitau regulat. De grădină și animale nu aveau grijă, dar nu lipseau când venea vorba de provizii din sat. Uneori, umpleau portbagajul mașinii atât de mult, încât roțile abia se mai învârteau.
A trecut timpul și Maria a început să îmbătrânească și să se îmbolnăvească. Ba o durea spatele, ba o chinuiau picioarele, mâinile trudite o dureau și tensiunea crescută nu-i dădea pace. Treptat, ea a început să reducă numărul de animale, a lăsat doar câteva parcele de grădină, iar restul terenului l-a dat vecinilor pentru a planta cartofi. Fiul Valer venea tot mai rar în vizită. Iar nora Zinaida nu mai venea deloc, căci nu mai avea ce să ia din casa de la sat.
Când Maria a început să-și piardă vederea rapid, s-a speriat. L-a sunat pe fiul său, rugându-l să o ducă la doctorii din oraș. Valer a venit și a luat-o cu el.
Zinaida nu a fost prea încântată să-și vadă soacra, dar nu a lăsat să se vadă asta. A invitat-o să se răcorească după drum, a servit-o cu mâncare. Valer a propus mamei sale să facă un control medical complet. La spital au petrecut o zi întreagă, după care au trecut pe la farmacie pentru medicamente…
Era deja târziu să se întoarcă în sat. Nora, aflând că Maria va rămâne peste noapte, nu și-a mai ascuns dezamăgirea. A mers în bucătărie să pregătească cina și a început să zdrăngănească vasele de ziceai că vor să-i spargă timpanele. În acel moment, o vecină în vârstă a intrat în vizită pentru o clipă. Văzând-o pe Maria, s-a bucurat:
– Maria! De când nu te-am mai văzut pe aici. Stai doar până mâine? Hai la mine la un ceai, să mai stăm ca pe vremuri.
Vazând că mama sa a mers la vecina, Valer a intrat în bucătărie la soția sa.
– Gătești, Zina? Aș vrea să vorbim cât timp mama nu e aici.
– Da? Judecând după ton, Zinaida deja nu-i prea convenea discuția.
– Mama s-a schimbat mult, – a spus soțul ezitant, – La spital am fost și i-au găsit multe probleme de sănătate. Picioarele o dor de abia mai merge.
– Nu mai este tânără să mai alerge! Ce vrei? Asta e bătrânețea.
– Exact, – a intervenit Valer cu bucurie, – Apartamentul nostru e cu trei camere. Sanda cu soțul locuiesc la Chișinău, greu să se întoarcă aici. Deci…
– Stai, la ce te referi? – Zinaida a încetat să mai taie morcovii, – Vrei s-o aduci aici? Ești nebun? Avem trei camere, și ce-i cu asta? N-am de gând să-l transform într-un azil, Valer.
– Apropo, din banii mamei s-au luat două camere, din cireșele și căpșunile cu care a făcut comerț fiecare vară, – a răspuns tăios Valer.
– Acum o să mă acuzi de asta? – s-a enervat soția, – Mama ta nu a ajutat străini, ci propriul fiu și nepoată.
– Ești o femeie nemiloasă, Zina, – a suspinat soțul, – Credeam că o luăm pe mama aici și trăim liniștiți. Casa ei e frumoasă, solidă. Ar obține un preț bun pe ea, am putea să schimbăm mașina, să mergem în Turcia în vacanță…
– Las-o să se înece cu casa ei! – a strigat Zinaida, – Mergem într-o săptămână peste graniță, după care eu o să trebuiască să o îngrijesc ani la rând?! Crezi că sunt sclava tău?
– Ce spui, nebuno? – s-a înfuriat Valer și dintr-odată a văzut-o pe Maria în prag.
În bucătărie s-a făcut liniște, de parcă toți au rămas surzi.
– Mamă, de când ești aici? – a întrebat cu voce joasă fiul.
– Tocmai am intrat, – a zâmbit senin mama, – Iau ochelarii, că mă uit cu Katya la album. A, am uitat să îți spun ceva, dragule. Peste o lună mă mut la azil, să mă ajuți cu bagajele.
Valer nu a putut să scoată un cuvânt. În schimb, soția lui s-a grăbit să spună:
– Sigur că te ajutăm. Și eu vin cu el. Îți încărcăm și îți transportăm tot. Ai luat bine decizia. Cu prieteni de vârsta ta, viața e mai veselă decât singură.
Azilul raional unde Valer și Zinaida au dus-o pe Maria le-a stârnit sentimente contradictorii. Personalul era minunat, iar directorul – un om amabil și cald. Era clar că bătrânii de acolo erau tratați cu grijă și căldură. Totuși, clădirea azilului avea nevoie de renovare urgentă; pardoseala era uzată, ferestrele nu se închideau bine, iar în sala de recreere nu era decât un televizor stricat și câteva fotolii vechi.
Camera Mariei era mică și rece. Patul era uzat, scaunele șubrede. Dar mama nu a dat de înțeles că ar fi nemulțumită de condițiile oferite.
– Nu te supăra, mamă, – a spus cu optimism Valer, – Îți fac eu aici o renovare de toată frumusețea, o să ne invidieze toți colegii. Când intru în concediu, mă ocup de asta. Hai, nu fi tristă, venim curând să te vizităm. Așteaptă-ne în vizită.
Despre promisiunea sa, Valer și-a amintit abia după șase luni, când Zinaida i-a reamintit că trebuie să rezolve problema casei părintești. Era vară, momentul perfect să o vândă.
Directorul nu le-a reproșat nimic celor care veneau rar în vizită. Le-a vorbit cald despre Maria.
– Înainte să mergeți la etajul doi, verificați în sala de recreere. Poate că bunica dvs. e acolo cu prietenele ei, uitându-se la televizor. Veniți, vă conduc.
Maria nu era în sala de recreere. Privind în jur, Zinaida a fluierat admirativ.
– Wow! Ați făcut aici o treabă extraordinară. Canapele noi, fotolii, un televizor cât peretele. Și flori peste tot. Minunăție! Acest renovarea a costat mult?
– Mulțumită mamei voastre, – a zâmbit directorul.
– Mamei? – Valer a clătinat din cap, – Dar ce treabă are ea cu asta?
– Toată această frumusețe a fost cumpărată din banii ei.
– De unde a avut bătrâna atâția bani? – a râs Zinaida, dar apoi a oftat brusc, – Valer, a vândut casa, nu-i așa?
Maria privea cu calm la rudele furioase, care o acuzau de egoism și nepricepere.
– De ce sunteți așa de agitați? Nu am vândut casa voastră, ci pe a mea. Am tot dreptul. Mă simt bine aici, e cald și vesel. Am vrut să ofer ceva frumos oamenilor care merită, – spuse cu o privire șireată la Zinaida, enervată până la roșeață.
– Mai bine să vând casa și să aduc bucurie oamenilor, decât să vă sufocați cu ea, nu-i așa, Zina?
Zinaida a plecat privirea și a ieșit ca o săgeată afară. Era deja prea târziu să mai schimbe ceva…
