Nu POT FĂRĂ TINE.
– Urăsc! – doar un singur gând îi răsuna Andreei în minte – mă urăsc!
Andreea alerga pe trotuar, fără să observe nimic în jur.
Ploua. Nu doar că turna apă pe străzi, trotuare și case. Ploaia i-a pătruns în suflet și îi dicta legea sa. După cum voia ea, femeia trebuia să treacă cât mai repede prin dezamăgirea iluziilor sale și apoi să meargă mai departe – să greșească, să cadă și să se ridice din nou. Fiți de acord, fiecare reprezentantă a sexului frumos trece greu peste eșecurile personale. Totuși, cine știe? După cea mai cumplită furtună, soarele sigur va arunca o privire pe fereastră. Tot ce e rău se sfârșește într-o zi. Nu-i așa?
Ploaia voia să-i spună ceva Andreei, dar ea nu vroia să-i audă sfaturile. Atunci, ca un bărbat, ea a decis totul pentru ea însăși. Dar despre asta, mai târziu.
– Iar am picioarele ude! Așa-mi trebuie! – gândea Andreea iritată.
– O să ajung acasă și o să beau un ceai fierbinte. Nu mă mai grăbesc nicăieri și nici nu am de ce – gândurile triste ale Andreei au fost întrerupte de un mieunat lung de pisoi.
– Vai! Cine e acolo? – sări Andreea în lateral.
Sub un tufiș de lângă casa Andreei stătea un pisoi mic, gri, plângând jalnic.
În alte vremuri, femeia ar fi trecut indiferentă – la ce i-ar fi trebuit pisoi vagabonzi? Dar nu acum.
– Vino cu mine, pisicule. Ești la fel de nefericit ca mine. Ne va fi mai vesel împreună – spuse femeia și strânse trupul mic și tremurând…
– Faceți cunoștință. Acesta este noul nostru contabil – spuse directorul firmei unde lucra Andreea, invitând în birou noul angajat.
Andreea l-a întâlnit imediat cu privirea. A fost o cunoștință doar din priviri, căci ochii pot spune despre stăpânul lor lucruri despre care el preferă să tacă. Ochii lui erau cenușii, asta a observat mai târziu, dar în acel moment nu le-a remarcat nici culoarea, nici forma, nici adâncimea. S-a scufundat în ei. Andreei i s-a părut pentru o clipă că privește într-o oglindă și-și vede reflecția. Chipul? Nu l-a reținut. Doar ochii. Alerga într-o barcă cu viteză nebună. Era ca și cum ar fi plutit pe un râu de munte în amonte, fără vâsle. Simțea și căldură și frig. Buzele i se uscaseră.
– Bună ziua! Sunt Andreea Popescu! – vom împărți același birou – spuse încet Andreea.
– Oleg Mihailovici – absolvent al colegiului militar – se prezentă Oleg.
Glasul. Oh, glasul – era ceva incredibil! Atunci i-au tremurat cu adevărat nu doar genele, ci și genunchii. Îi gâdila obrajii, nările, dar ce să mai! Glasul i-a pătruns în inimă și s-a sălășluit acolo. Gândurile Andreei vorbeau cu ea în glasul lui. Când Oleg vorbea cu Andreea, ea nu-și putea reprima zâmbetul, pentru care apoi se certa.
– Mă comport cu Oleg ca o fată de doisprezece ani! – gândea ea, și obrajii i se înroșeau.
Însă azi, Andreea a adus la muncă cererea de demisie, ceea ce și-a surprins mult șeful. Femeia și-a strâns lucrurile, câteva documente și stilouri. Fără să privească înapoi, Andreea a ieșit din birou. Pentru totdeauna…
– Vai, ce ochi! – gândi Oleg Mihailovici, trecând pragul biroului.
El nu vedea nimic altceva decât ochii ei. Nu mai era nimeni acolo, nici șeful, nici anturajul său. În cameră erau doar ei doi, el și Andreea.
– Trebuie să încerc să nu mă înec în acești ochi uriași. Nu am nevoie de asta. Dar…. Ochii ei – sunt ceva extraordinar! Atât de mari, ca doi stropi de bunătate care te privesc. Atât de atenți și de familiari, luminoși și deschiși. Nu! Nu! Nu mă voi gândi la asta – își zise Oleg…
Așa au început zilele lor de muncă.
Când Oleg și Andreea se atingeau întâmplător cu vârfurile degetelor, parcă un curent trecea prin palmele lor. Andreea își retrăgea mâna. Atingerile lui o înfierbântau, și ei îi era frică de acest foc. Oleg a observat imediat aceasta și se străduia să nu-i provoace disconfort, dar își dorea să o atingă.
Într-o zi, luând mouse-ul, Oleg i-a atins degetul mic al Andreei și tresări. Chiar și strigă.
– Măcar să nu observe Andreea – gândi el și retrase mâna. Recunoștea că atunci când mâna lui atingea mâna ei, totul începea să ardă în el și îi era frică să spună ceva.
Oleg era reflectarea Andreei – în gânduri, fapte și aspirații. Andreea îi putea prevede cuvintele, pentru că erau și cuvintele ei. Îi simțea privirea asupra ei, chiar și când Oleg nu o privea. Andreea îi citea gândurile. Femeia îl simțea cu fiecare celulă a trupului ei. Andreea putea ghici cu precizie cine o sună pe mobil, știa că era el. Cum era posibil? Ea vedea cu inima, nu doar cu ochii, și știa să-l asculte nu doar cu urechile, ci și cu sufletul.
Oleg a înțeles imediat că Andreea era persoana lui. Ochii lui îi citeau dorințele. Cuvintele ei erau continuarea gândurilor lui. Îi prevăzuse pașii. O înțelegea dintr-o privire.
Când Andreea își pleca privirea, el îi percepea stângăcia și se rușina el însuși. De ce? Nu știa răspunsul. În prezența ei se simțea ca un băiețel și se comporta copilăros.
Cu mâna lui aspră, îi simțea degetele fragede și fine. Oleg voia să-i țină mâna și să nu-i dea drumul, dar… îi era teamă.
Se atingeau nu doar prin palme, ci și prin inimă. Și acesta era un semn că erau foarte asemănători. Oleg și Andreea erau suflete pereche…
Au trecut trei ani. Oleg nu s-a decis să facă primul pas. Andreea aștepta.
Bărbatul nu dorea să schimbe nimic. Dacă nu ar merge? Dacă apropierea ar aduce eșecul speranțelor și așteptărilor? La urma urmei, fiecare dintre ei ducea un trecut după sine.
Hrănindu-și pisoiul, Andreea privea pe fereastră. Ploaia nu contenea. Baloanele pe trotuar se spărgeau. Andreea nu dorea să se gândească la nimic.
– Mâine va fi o nouă zi cu grijile ei – se hotărî ea.
Seara, îmbrăcată în kigurumi-ul ei roz preferat și mângâind pisoiul mulțumit, care se odihnea după masă, Andreea a ațipit.
Prin somn, femeia auzi sunetul soneriei de la ușă. Ținând pisoiul la piept, Andreea se îndreptă spre hol. Știa cine este la ușă și se ascunse.
– Andreea Popescu, știu că ești acasă. Deschide, te rog! – îi auzi ea glasul familiar.
Deschizând ușa, Andreea îl văzu pe Oleg.
– O, deci nu ești singură? Mă primiți în compania voastră? – întrebă Oleg. Era vizibil emoționat. Andreea tăcea.
– Nu pot fără tine! Mă auzi? De ce ai plecat? Mi-e rău fără tine, și știu că și ție. Înțelege, nu mai suntem la douăzeci de ani. Vreau să-ți îmbrățișez nu doar talia, ci și gândurile. Vreau să fiu cu tine. Iartă-mă că nu ți-am zis asta mai devreme – spuse Oleg după o pauză.
El era bărbatul ei.
Ea era femeia lui.
Mâinile lor se împreunară.
Ce va fi mai departe?
Cred că totul va fi bine, căci după fiecare linie neagră trebuie să urmeze una albă, nu-i așa?
Poate ar trebui să-i mulțumim ploii pentru finalul fericit al poveștii? Ea a ajutat aceste două inimi să se reîntâlnească…
