Mă numesc Mihai Covaci și trăiesc în Iași, unde zilele cenușii ale Moldovei curg leneș de-a lungul râului Bahlui. Am 52 de ani și nu mai am nimic. Fără soție, familie, copii sau serviciu — doar un gol imens, ca un vânt aspru într-o casă părăsită. Am distrus tot ce aveam și acum stau pe ruinele vieții mele, uitându-mă în prăpastia pe care am săpat-o cu mâinile mele.
Am fost căsătorit cu Elena timp de 30 de ani. Eu eram sprijinul familiei — muncind din greu, aducând venituri, în timp ce ea avea grijă de casă și familie. Îmi plăcea că este acasă și că nu trebuie s-o împart cu lumea de afară. Dar, cu timpul, a început să mă enerveze — grija ei, obiceiurile, vocea. Dragostea s-a stins, dispărând în rutina zilnică. Credeam că este normal, că așa trebuie să fie. Era confortabil în stabilitatea asta cenușie. Apoi, destinul mi-a pus o piedică pe care n-am reușit să o depășesc.
Într-o seară, la un bar, am întâlnit-o pe Iulia. Avea 32 de ani, cu douăzeci de ani mai tânără decât mine — frumoasă, plină de viață, cu scântei în privire. Părea visul întruchipat, o gură de aer proaspăt în viața mea stagnantă. Am început să ne vedem și curând a devenit iubita mea. Două luni am dus o viață dublă, până când am realizat că nu mai vreau să mă întorc la Elena. Credeam că m-am îndrăgostit de Iulia — sau așa mi se părea. Voiam ca ea să fie noua mea soție și noul meu destin.
Mi-am adunat curajul și i-am mărturisit Elenei. Nu a țipat, nu a spart farfurii — doar m-a privit cu ochi goi și a dat din cap. Am presupus că nici ei nu-i mai pasă, că și sentimentele ei muriseră demult. Abia acum, îmi dau seama cât de mult am rănit-o. Am divorțat. Am vândut apartamentul unde au crescut fiii noștri, fiecare colț păstrând amintiri din trecut. Iulia a insistat să nu-i las nimic Elenei. M-am conformat — mi-am luat partea și am cumpărat un apartament cu două camere pentru Iulia. Elena și-a luat o garsonieră minusculă, iar eu nici măcar nu am ajutat-o financiar. Știam că nu are din ce să trăiască, că nu are un serviciu, dar nu-mi păsa. Fiii, Paul și Andrei, s-au întors împotriva mea — m-au numit trădător și au rupt orice legătură. Atunci nu îmi păsa: o aveam pe Iulia, o nouă viață și mi se părea suficient.
Iulia a rămas însărcinată, și așteptam cu entuziasm un fiu. Dar când s-a născut, am observat: copilul nu semăna nici cu mine, nici cu ea. Prietenii bârfeau, fratele m-a avertizat, dar am respins aceste gânduri. Viața cu Iulia devenise un coșmar. Munceam până la epuizare, susțineam casa și copilul, iar ea cerea bani, dispărea nopți întregi, revenind beată. Acasă era dezordine, nu era mâncare, certuri din nimicuri. Mi-am pierdut slujba — oboseala și furia și-au spus cuvântul. Trei ani am trăit în acest calvar, până când fratele meu m-a forțat să fac un test ADN. Rezultatul a lovit ca un ciocan: copilul nu era al meu.
Am divorțat de Iulia în aceeași zi în care am aflat adevărul. A dispărut, luând cu ea tot ce putea. Am rămas singur — fără soție, fără fii, fără forță. Atunci am decis să mă întorc la Elena. Am cumpărat flori, vin, un tort, m-am dus la ea ca un câine bătut. Dar în garsoniera ei locuia deja altcineva — noul locatar mi-a dat noua ei adresă. Am ajuns acolo, tremurând de speranță. Ușa a fost deschisă de un bărbat. Elena își găsise un loc de muncă, se căsătorise cu un coleg, arăta fericită — vie, înfloritoare, cum nu o mai văzusem niciodată. Își construise o viață nouă fără mine.
Mai târziu, am întâlnit-o la o cafenea. Am căzut în genunchi, implorând-o să se întoarcă la mine. M-a privit ca pe un nefericit deplorabil și a plecat, fără să spună un cuvânt. Acum îmi dau seama ce prost am fost. De ce am abandonat o soție cu care am trăit 30 de ani? De ce am schimbat familia pentru o tânără care a supt totul din mine și m-a aruncat? Pentru o iluzie, am crezut greșit în dragoste? Am 52 de ani și sunt un nimeni. Fiii nu-mi răspund la apeluri, slujba s-a dus ca nisipul printre degete. Am pierdut tot ce mi-a fost drag și vinovat sunt doar eu.
În fiecare noapte o visez pe Elena — ochii ei liniștiți, vocea ei, căldura ei. Mă trezesc în singurătate rece și îmi dau seama: eu am exclus-o din viața mea. Ea nu mă așteaptă, nu mă va ierta, și nu sunt demn de iertare. Greșeala mea — ca o marcă ce îmi arde sufletul. Aș vrea să dau timpul înapoi, dar este deja prea târziu. Prea târziu. Acum bântui pe străzile din Iași, ca un fantomă căutând ceea ce am distrus eu însumi. Nu mai am nimic — doar regrete, care vor fi cu mine până la sfârșitul zilelor. Am distrus familia, viața mea, și acest povară o duc singur, știind că nimic nu mai poate fi reparat.
