Cu vârsta am înțeles că nu mai vreau să mă recăsătoresc niciodată.
De-a lungul anilor, am realizat că am fost toată viața o mamă perfectă – grijulie, blândă, fără vicii, cineva pe care copiii mei se puteau baza în orice moment. Am trei copii: doi băieți și o fată, pe care i-am crescut cu iubire și dedicare. Pe cel mai mic, pe Alexandru, l-am născut la 37 de ani și între el și ceilalți copii este o diferență mare de vârstă. Am fost întotdeauna sprijinul lor, stânca lor, dar acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama cât de puțin mi-am lăsat mie însămi.
Viața mea s-a scurs în muncă. Munceam fără oprire, îmi susțineam familia, dar pentru mine cheltuiam aproape nimic. Totul mergea către copii, către casă, către confortul lor. Nu călătoream nicăieri, nu mă odihneam, nu mă răsfățam – deși în adâncul sufletului mi-ar fi plăcut! Înainte de căsătorie eram altfel: liberă, ușoară, deseori mergeam la mare, la munte, oriunde mă îndemna inima. Apoi m-am căsătorit cu Nicolae. Nu era un om rău – nu bea, nu fuma, avea grijă de casă cum știa el. Dar dezordinea lui mă înnebunea: lucrurile erau răspândite peste tot, haosul devenise rutina noastră. Iar la 55 de ani, când copiii au crescut și au plecat, dintr-odată m-am uitat la mine și am înțeles: nu mai puteam continua așa.
Locuiam într-o casă spațioasă lângă Craiova, dar acea casă nu mai era de mult a mea. Nicolae avea o pasiune scumpă – vânătoarea. Trei câini de rasă pentru vânătoare, un arsenal de arme, șoproane pline cu echipament – toate îi consumau timpul și banii. Dar eu? Eu nici măcar nu puteam să-mi iau o pisică – le detesta. Multe dintre lucrurile care îmi plăceau lui îi provocau doar iritare. Visurile mele, micile mele bucurii se sufocau sub indiferența lui.
Acum șase ani, în septembrie, am ieșit la pensie, dar am continuat să lucrez – obișnuința de a ține totul sub control nu mă părăsea. Și, odată ce am devenit pensionară, am luat o decizie. I-am propus lui Nicolae să divorțăm cu o condiție: îi las casa noastră cu trei camere, garajul, mașina, toată mobila, câinii și puștile lui, în schimb cerând doar un apartament cu două camere pentru mine. A fost de acord fără să comenteze – până atunci legătura dintre noi se subțiase mult. Copiii plecaseră, casa era goală, și am obosit să trăiesc pentru el, să mă dizolv în viața lui, fără a primi nimic în schimb.
În noiembrie acum doi ani m-am mutat în noul meu apartament în centrul orașului. Cu o singură geantă uzată în mână, în pereți goi, unde nu era nici o urmă a trecutului. Și știți ceva? Eram fericită – până la lacrimi, cu o emoție până în măduva oaselor! Pentru prima dată în decenii am respirat cu adevărat. Am început să mă amenajez puțin câte puțin: am schimbat țevile, am pus ferestre noi, am reparat ușile. Fiecare cui bătut în acest apartament a fost mica mea victorie.
Ne-am divorțat oficial, iar de atunci viața mea a prins culoare. Acum merg în fiecare an la Marea Neagră, ascult muzică live la concerte, călătoresc așa cum mi-am dorit în tinerețe. Am două pisici pufoase – de rasă, mândre, însoțitoarele mele fidele. Cu copiii am o relație minunată: se bucură pentru mine, mă sună, vin în vizită. Și acum, la aproape 62 de ani, mă simt atât de liberă, atât de liniștită, încât nu mă tem să spun: aceștia sunt cei mai fericiți ani din viața mea. Nu vreau să schimb nimic, nu vreau să pierd această libertate.
Să mă mai mărit? Niciodată. Am dat prea mult – ani, puteri, visuri – ca să mă mai leg iar de niște relații care ar putea deveni lanțuri. Curând voi împlini 62 de ani și mă rog doar pentru un singur lucru: să nu mă sting mâine, pentru a mai savura mulți ani de acum acest nou, al meu univers. Aceasta este povestea mea – povestea unei femei care în sfârșit s-a regăsit după zeci de ani de sacrificii. Și nu voi da această fericire nimănui.
