Sorina tace deja de o săptămână… Ce să fac dacă mă respinge și ascunde adevărul?
Eu și Sorina locuim împreună de trei ani. În tot acest timp, nu am avut niciodată îndoieli în privința sentimentelor mele față de ea. Eram convins că ea este acea persoană pentru care eram dispus să-mi schimb planurile, caracterul, rutina zilnică. Am închiriat un apartament, ne-am aranjat, am discutat despre viitor, chiar am renunțat la contraceptive, pentru că amândoi înțelegeam că suntem mai mult decât un simplu cuplu. Suntem o familie. Și visam ca într-o bună zi să devenim trei.
Dar săptămâna aceasta, neliniștea și-a făcut loc în viața mea. Totul s-a întâmplat din întâmplare. Sorina m-a rugat să-i iau bricheta din geantă și, ca de obicei, am băgat mâna înăuntru fără să mă gândesc. Nu am intrat niciodată în spațiul ei personal — nici în geantă, nici în telefon. Respectul este fundația iubirii. Dar exact în acel moment, geanta i-a alunecat din mâini, iar conținutul s-a împrăștiat pe podea și printre toate acestea se afla o mapă subțire cu rezultatele unor analize. Documente medicale, cu ștampile, cu antetul unei clinici private și o dată recentă.
Când s-a întors în cameră și a văzut totul, ceva s-a închis brusc în ea. A pălit, a apucat documentele, de parcă ar fi fost o armă pe care am scos-o împotriva ei. Nu a întrebat, nu a explicat. Doar s-a închis în sine. Și de atunci niciun cuvânt. Nici despre doctori, nici despre ce s-a întâmplat. O săptămână de tăcere apăsătoare a urmat.
Mi-e teamă să pun întrebări. Nu pentru că nu vreau să știu adevărul, ci pentru că ea ar putea să se enerveze și să fugă de discuție. Are un astfel de caracter — dacă o presezi, se închide precum o scoică. Și eu nu vreau conflicte. Vreau apropierea aceea autentică, care există doar între oameni care au încredere unul în altul.
Poate e bolnavă? Și nu știe cum să-mi spună? Poate analizele au arătat ceva grav? Sau… Poate, din contră, e însărcinată și voia să fie o surpriză? Sau… mai rău — să nu fie copilul meu? Mintea mea o ia razna cu presupunerile. Nu mai recunosc privirile Sorinei, pașii ei. Înainte, împărtășea cu mine fiecare moment, râdea, glumea. Acum e ca o străină.
Nu sunt doar iubitul ei. Sunt cel care a făcut planuri cu ea, care a vrut să fie tatăl copiilor ei. Și dacă ea ascunde ceva, mă doare, pentru că niciodată nu am înșelat-o. Încă de la început, am spus: “Dacă mă trădezi, voi pleca. Fără să țip, fără răzbunare. Voi dispărea pur și simplu.”
Nu am ciulit urechile la conversațiile ei, nu am cotrobăit prin telefoane, nu am interogat-o. Am avut încredere. Dar acum, tăcerea este cea mai cruntă tortură. Fiecare zi e ca un mers pe un câmp minat. Ea se face că totul e în ordine: face cafea, împăturește hainele, zâmbește vecinei. Dar lângă mine — tăcere. Ușoară ca un foșnet și arzătoare ca acidul.
Ieri am încercat să vorbesc cu ea. Am început cu grijă, printr-o glumă, cum știu eu. Am întrebat-o dacă vrea să ne plimbăm seara pe malul Dâmboviței, ca altădată. Mi-a răspuns: “Mă doare capul.” Și iar s-a închis în sine.
Mi-e teamă să nu fac un pas greșit. Un singur cuvânt nelalocul lui — și o voi pierde. Dar nici să aștept nu mai am putere. Noaptea stau lângă ea, îi ascult respirația și mă rog să redevină cea pe care o iubesc. Să fim din nou „noi”. Și nu eu — și un zid între noi.
Poate veți spune — doar întreabă. Dar cum? Cum să-i spun femeii pe care o iubesc: „Simt că ascunzi ceva și mi-e frică”? Cum să fac asta astfel încât să nu creadă că o acuz, ci să înțeleagă că mă tem? Inima mea tremură de frică, că i s-a întâmplat ceva.
Nu vreau să fiu încă un bărbat care presează, țipă, strică. Vreau să fiu sprijinul ei. Dar cum, dacă ea nu mă lasă să mă apropii? Spuneți-mi… ce să fac când între două persoane nu e o distanță, ci o tăcere?
O iubesc. O iubesc până la durere. Și vreau să cred că e doar frică. Că în curând mă va îmbrățișa și va spune: “M-am pierdut puțin.” Dar dacă e altceva? Voi putea ierta? Voi putea uita? Sau va fi momentul în care “noi” se va transforma în “a fost”?
