Încă de trei ori am ales să mă căsătoresc, și de fiecare dată m-am străduit din suflet să devin soția ideală: acum mi-e teamă să nu ajung singură la apusul vieții.
Am legat nodul conjugal de trei ori, și de fiecare dată am pus tot sufletul pentru a fi o soție exemplară — grijulie, răbdătoare, gata să mă sacrific pentru cei apropiați. Însă cele trei încercări de a construi fericirea s-au transformat în dezamăgiri amare, iar acum mă bântuie teama: ce se întâmplă dacă bătrânețea o să mi-o întâmpin în gol și singurătate?
Primul meu soț, Matei, a plecat aruncându-mi în față cuvinte crude: „M-am săturat de tine”. S-a săturat de mine, de copiii noștri, de grija mea, de eforturile mele. „Ești plictisitoare”, a spus el, privindu-mă cu dispreț. „Tot ce știi să faci este să gătești ciorbe”. Atunci credeam că în asta constă fericirea feminină: să fii gospodină, mamă, sprijin pentru soț. Nu înțelegeam cum să-l păstrez, ce să fac să rămână. Și iată-mă, singură — cu doi micuți de mână, dezorientată și zdrobită.
Cel de-al doilea soț, Gheorghe, a apărut în viața mea când speram că totul va fi altfel. Am învățat din greșelile mele: m-am străduit să fiu mai înțeleaptă, să cer mai puțin, să iert mai mult. Dar soarta a lovit din nou: banii ne lipseau în mod catastrofal, amândoi muncind din greu, iar apoi m-am îmbolnăvit. Nu grav, dar suficient de serios ca să am nevoie de sprijin. Și atunci i-am văzut adevărata față. Nu a făcut scene, nu a țipat — ci pur și simplu și-a strâns lucrurile și a plecat la alta. O soție bolnavă, trei copii — de ce ar avea el nevoie de o astfel de povară? A dispărut din viața mea atât de liniștit, ca o umbră în noapte, lăsându-mă să lupt singură.
Cel de-al treilea soț, Andrei, a fost pentru mine o adevărată încercare. Când ne-am întâlnit într-un orășel din preajma Iașiului, el nu avea nimic — era un om frânt, pierdut și fără scop. L-am scos din prăpastie, ajutându-l să se ridice, renunțând la jumătate din salariul meu, susținându-i visurile. L-am tras înainte ca pe o barjă împotriva curentului, fără să mă cruț. El, însă, nu a făcut nimic pentru mine — nici un gest bun, nici un strop de recunoștință. Dar mă convingeam singură: bărbatul este capul familiei și trebuie să-l susțin, chiar dacă asta înseamnă să duc totul pe umeri. Recent însă, m-a privit cu ochi reci și a spus: „Te-ai neglijat. Ești bătrână, neîngrijită”.
El are doar cu trei ani mai puțin decât mine, dar se consideră tânăr și plin de viață, iar pe mine — aproape o ruină, nedemnă de atenție. Și asta spune omul pe care l-am întreținut, hranit, ridicat de pe genunchi ani la rând! M-am simțit furioasă. Nu mai puteam suporta: am încetat să-i mai dau bani, iar el m-a numit imediat zgârcită, amintindu-și toate „lipsurile” mele, de parcă aș fi fost obligată să-i fac pe plac până la sfârșitul zilelor. Cuvintele lui m-au tăiat ca un cuțit, dar mi-au deschis ochii: nu mai vreau să trăiesc pentru cineva care nu mă prețuiește.
Și iată-mă la răscruce de drumuri, la peste patruzeci de ani, cu inima frântă și mâinile goale. Atâția ani am investit suflet în aceste relații, atâtea eforturi am depus să le fac mai bune, iar ce am obținut? Goliciune. Mi-e teamă să mă gândesc la viitor. Cui să-i fiu de folos acum? Femeile mai în vârstă nu sunt iubite — sau mă înșel? Aceste gânduri mă frământă, ca un vânt rece într-o noapte de toamnă, și nu știu unde să caut răspunsul. De trei ori am încercat să construiesc o familie, de trei ori m-am ars, iar teama de singurătate bate tot mai puternic la ușa mea. Oare asta îmi este destinul? Să rămân singură, privind cum viața trece pe alături?
