ÎMI PARE RĂU CĂ MI-AM NEGLIJAT DESTINUL
Se spune că nu e serios să cauți dragostea la locul de muncă. Eu nu am căutat-o. Ea m-a găsit pe mine. Și nu sub forma unui coleg de treabă cu o cană de cafea și cravată, ci sub forma unui bărbat tăcut, într-o “Mazdă” neagră, așteptând la coadă pentru benzină. Lucram la o benzinărie.
La început doar se uita în tăcere. Apoi a început să zâmbească. Mai apoi, după cum părea, și-a învățat programul meu de lucru și venea doar atunci când eram de serviciu. Mă numeam Ilinca. Aveam 33 de ani. O fată “de gașcă”: blondă platinată, îndrăzneață, directă, cu un caracter format într-un colectiv predominant masculin. Iar el… el era altfel. 42 de ani, ochii de culoarea cerului de februarie, umerii — de parcă ar putea dărâma ziduri. Și zâmbetul lui… Cald, calm, puțin copilăresc.
Numele lui era Ion. Locuia într-o casă lângă benzinărie, cu fiul și un câine pe nume Azor. Fiul era dintr-o căsătorie anterioară. Fosta soție îi părăsise pe amândoi. Nu lucra. Era rentier — primea bani din patru apartamente moștenite de la bunica și trăia simplu. Călătorea, se plimba, se relaxa.
Și într-o zi și-a tras mașina la pompă și a zis: „Hai să te duc să vezi un oraș de care te vei îndrăgosti”. Apoi a urmat alt oraș. Și încă unul. Beam bere în cafenele aproape goale, mergeam la hoteluri de pe litoral în extrasezon, dormeam în sunetul valurilor, ne plimbam prin piețele din Istanbul și Brașov, ascultam jazz în Chișinău.
M-am îndrăgostit. M-am pierdut de tot în el. Eu, cea care mereu căuta libertatea și nu credea în etichete, după doar trei luni locuiam cu el. Nu aveam nimic oficializat, doar eram împreună.
La început vorbeam despre copii. Visam. Îmi imaginam cum am merge cu toții la plimbare: eu, el și un copil mic. Dar Ion era categoric. Zicea că deja a experimentat rolul de părinte și nu mai vrea să o facă din nou. Și, cel mai important, copiii îngrădesc libertatea.
„Nu vei putea zbura la Tbilisi în weekend fiind însărcinată, Ilinca, și apoi cu un cărucior pe pavaj. Nu va fi viață, va fi o captivitate”. Spunea asta atât de calm, de sigur, încât eu, parcă hipnotizată, am început să mă tem de viitorul copil.
Așa au trecut anii. Am devenit o servitoare peroxidată a vieții sale fără griji. Găteam, călcam, cumpăram brânzeturile lui preferate, râdeam în momentele potrivite, iar el… El doar urma meciurile de fotbal, răsfoia leneș ziarul și spunea că eu sunt „cea aleasă”.
Fiul lui a crescut. La început mă desconsidera. Apoi a început să mă privească cu interes. Mai târziu a adus în casă o fată — exact așa cum am fost eu acum șase ani. Tânără, strălucitoare, blondă. Rămânea peste noapte, râdea la glumele mele, mă numea „Ilenuța”.
O priveam și înțelegeam totul. Îmi venea să-i strig: „Fugi! Nu-ți rata viața, așa cum am făcut-o eu! Nu te pierde, nu-ți pierde vocea, nu-ți abandona visele. Încă mai poți schimba totul!”
Dar eu? Eu nu mai cred. Am 39 de ani. Nu am copii. Mi-am lăsat serviciul, mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut părinții. Am rămas doar eu, Ion, Azor și o iubire ruginindă care de mult a devenit un fel de obișnuință.
El încă nu lucrează. Încă strânge chiria din apartamente, încă bea bere în fiecare seară. Iar eu tot așa îi pun farfuria cu salată în față și aștept. Aștept să simt din nou că nu este încă totul pierdut. Dar e doar o iluzie.
Uneori, noaptea, în timp ce doarme, ies pe balcon și privesc cerul. Și mi se pare că, dacă îți dorești cu adevărat, poți schimba totul. E prea târziu. Prea târziu deja.
