Mă numesc Ana Popescu și trăiesc în Fălticeni, unde județul Suceava îmbrățișează malurile Siretului. Aud adesea bărbații vărsându-și mustrările asupra noastră, a femeilor: că le-am folosit, că am înșelat, că suntem una-alta. Dar de ce nu se uită ei în oglindă? Cine sunt ei însăși – niște biete creaturi fără noimă? De aceea vă scriu, să vars durerea ce mă frige ca un jar aprins.
Cu Mihai am trăit 27 de ani fericiți. Am zidit o casă cu lut și sudori, am crescut doi băieți – Alexandru și Ciprian –, acum avem nepoți. Mereu ne-am înțeles, ne-am respectat, am împărțit și pâinea și necazul. Când a împlinit 53 de ani, parcă i s-a schimbat firea. A început să întârzie de la lucru, să se dichisite ore întregi în oglindă, iar în weekenduri dispărea cu zilele. Curând am aflat adevărul: se îndrăgostise nebunește de o fată tânără. Eram gata să-i iert nebunia, dacă se pocăia, dacă se întorcea la noi. Dar el mă mustra că eu, spre deosebire de el, “m-am bătrânit”, că nu-l mai înțeleg. Spunea că e îndrăgostit, că-i e sete de tinerețea și pasiunea ei. Și ea? Ce-i vrea de la el – de la trupul lui flasc, pielea zbârcită? Doar banii îi plac, iar când se vor termina, îl va arunca ca pe un câine lepros.
Băieții noștri au încercat să-l trezească la realitate. I-au spus în față că ne face de rușine, că le arde obrazul de el. Dar el i-a privit cu ochi goi, ca pe niște străini. Am ajuns la capătul puterilor – l-am amenințat cu divorțul, crezând că-l va potoli. Iar el a acceptat, de parcă asta aștepta. La bătrânețe, ne-am despărțit. Acum trăiește cu fetița asta, întreține copilul ei în loc să-și vadă nepoții, să le audă râsul. Eu stau singură în casa noastră, unde fiecare colț miroase a amintiri, iar el e acolo, în iluzia unei vieți noi.
Nu o învinovățesc pe ea. A întins mreje să-și asigure traiul, să apuce o bucată mai grasă. Iar fostul meu soț e doar un năuc orbit de criza vârstei. Oare crede cu adevărat că la acești ani poți clădi iarăși o familie? Că păpușa asta îi va face copii sau va avea grijă de el? Să se înșele cu povești! Nu caut alt bărbat – m-am săturat de minciuni și trădări. Nu vă cer milă sau lacrimi. Și nici nu-mi scrieți sfaturi sau mustrări – nu le voi citi. Da, am trecut prin iad: disperarea m-a mistuit, mânia m-a sugrumat. Mi-a sfâșiat viața chiar când nu mă așteptam.
Acum am copiii și nepoții – lumina și sprijinul meu. Iar el ce are? Își va da seama curând cât de crud s-a înșelat. Fata asta nu-l va întreba dacă și-a luat pastilele de tensiune, nu-i va spăla șosetele, nu-i va face ciorbă caldă. Ea trăiește pentru ea, iar el e doar un portofel cu picioare. Când va veni înapoi la ușa mea – și știu că va veni –, va găsi porțile încuiate. Nici eu, nici băieții nu-i vom ierta trădarea. Ne-a părăsit pentru o amăgire trecătoare, iar noi am rămas o familie – fără el. Să se ducă dracului cu iubita lui!
În vise îl văd tânăr, cu zâmbetul care-mi încălzea inima. Apoi mă trezesc și îmi amintesc ce-a devenit: un egoist care și-a vândut ai săi pentru o iluzie. E dureros, dar nu m-am frânt. În fiecare zi mă uit la nepoți și știu: pentru ei merită să trăiesc. Iar el? Va culege roadele prostiei sale – singurătate, gol, disprețul celor care l-au iubit. A crezut că poate cumpăra tinerețea, dar dragostea nu se vinde. Când ea îl va stoarce până la ultimul leu, va rămâne cu mâinile goale – un bătrân jalnic pe care nimeni nu-l așteaptă. Noi vom merge înainte, fără el, dar împreună. Și asta e răzbunarea mea – nu ură, ci puterea pe care n-a putut să mi-o fure.
