Ionuț cerceta atent biroul său, unde domnea obișnuita „dezordine creativă”. Dar astăzia avea de gând să plebe mai devreme – împlinea un mic aniversar. Cerase și o săptămână din concediu pentru a petrece timpul cu familia la lacurile din apropiere, așa că hotărâse să-și aranjeze lucrurile. „Cam asta e”, își spuse, privind spre fotografia din colț. O undă de melancolie îi străbătu inima. Nu chiar tristețe, ci dorul ce te cuprinde când îți amintești ceva drag, dar iremediabil pierdut. Aceleași fotografii, mărite, atârnau și în casa părintească, și în apartamentul său. Își amintea ziua aceea ca și cum ar fi fost ieri, deși trecuseră ani. Nu doar pentru că era ziua lui.
Ionuț și fratele său, Dragoș, stăteau pe banca din fața blocului. Cel mai mare povestea cu entuziasm un film de acțiune văzut la salonul de video, mimând personaje. Trecuseră cu vederea mașina patată a tatălui. „Salut, băieți! La mulți ani!”, le strigă el vesel, scoțând ceva de sub jachetă. „Uite, un mic dar.” În mâini i se zbătu un pisoi gri cu cizme albe. Mama ieși cu geanta sport albastră, folosită mereu în deplasări. „Trebuie să plec puțin”, zise tatăl. „Dar promit că la întoarcere alegem împreună cadoul principal. Dă-i lapte pisicului, bine?” Îi strânse în brațe pe amândoi. „Victor, când te întorci?”, întrebă mama. „Mâine seară”, răspunse el, luând geanta. Șoferul, unchiul Tudor, bătu nervos în ceas. „O fotografie rapidă!”, insistă mama, scotând camera compactă. Se aliniară cu pisica în brațe, zâmbind spre obiectiv. Nu știau că acel moment va fi ultimul.
Tatăl nu s-a mai întors. Pe vremea aceea, anii ’90, transportul de sume mari în numerar era riscant. Hoții, probabil, voiau doar să fure, dar lovitura la mașină fu prea puternică – vehiculul se răsturnă și luă foc. Nu au găsit niciodată vinovații. „Dumnezeu să-i judece”, obișnuia să spună mama. „Dar că au fugit ca lașii… asta nu-i voi ierta niciodată.”
Îngropaseră sicriele închise într-o zi rece. Ionuț stătea lângă bunica plângândă, neînțelegând că acel cufăr îl conținea pe tatăl său. Timp de luni, alerga la ușă la fiecare sunet, așteptând să-l vadă pășind vesel, mirosind a țigări și benzină. Obiceiul lui era să sune, chiar dacă avea chei, ca să-i audă râsul înaintând pe coridor.
Pisica, numită Motan după un personaj dintr-un desen animat, deveni talismanul familiei. Îi însoțea la școală, mârâia alinător când cineva era bolnav, trăind până la bătrânețe. Când muri, îl îngropară la marginea pădurii de brazi. Chiar și acum, trecând pe acolo, Ionuț oprea să-și aducă aminte.
Acasă, familia îl aștepta cu o cutie. „Ghicește ce e!”, chicoteau nepoții. Crezu că e un accesoriu de gaming, dar când deschiseră cutia, lacrimile îi curseră fără stăpânire. Un pisoi identic cu Motan ședea acolo, cu aceleași cizme albe. În mintea lui, se auzeau din nou râsul tatălui și zumzetul liniștitor al pisicii.
Acum, fiica sa, Maria, îl mustra mereu: „Uite, bolul lui Motănel e gol!”. Și oricât s-ar fi prefăcut că nu vede, pisoiul sprintenă spre bucătărie, șoptind prin privire complicitatea dintre ei.
