Întâmplarea aceasta uimitoare mi-a povestit-o bunica mea, pe care o vizitez des în sat. Odată, nu ne-am văzut mult timp, pentru că am lucrat doi ani în străinătate. Când m-am întors în România, primul lucru a fost să merg la iubita mea bunică.
Deja eram de câteva zile în vizită la ea, când am observat că nu o văzusem deloc pe Maria Vasilescu, vecina de vizavi a bunicii. Îmi plăcea întotdeauna această femeie în vârstă, plină de suflet. Mare muncitoare.
– Bunico, unde este prietena ta, Maria Vasilescu? Nu a venit deloc în vizită toată săptămâna. Nu s-a întâmplat nimic cu ea? – m-am îngrijorat eu.
Bunica m-a privit cu uimire.
– Păi, de mai bine de un an locuiește la azilul de bătrâni, – și și-a amintit brusc, – A, păi, tu nu știi nimic! Atunci ascultă.
Și bunica mi-a povestit această istorie. Așa cum am menționat, tanti Maria a muncit mereu neîncetat. Nimeni din sat nu a văzut-o vreodată fără treabă. Ba trebăluia prin grădină, ba în livadă, ba întâmpina vaca la întoarcere din câmp, ba cocea plăcinte (jumătate de sat se delecta cu ele!), ba dimineața devreme se grăbea la autobuz cu două găleți pline de caise. Legume proaspete, fructe, verdețuri, ouă de găină, șaluri din puf de capră, smântână, brânză – Maria Vasilescu le ducea pe toate la piața din centrul raional și le vindea. Și fiecare leu, strâns cu grijă, îl punea deoparte într-o cutie metalică de biscuiți.
Nu pentru sine punea deoparte. De ce ar avea ea nevoie de prea multe? Pentru fiul ei unic, Valeriu, pentru nora Zina, pentru nepoata lor, Sanda. Fiul și soția lui locuiau în oraș, la trei ore distanță și vizitau mama regulat. La grădină sau la animale nu ajutau, dar veneau mereu să ia merinde de la țară. Uneori umpleau portbagajul mașinii atât de mult încât se lăsau roțile.
Anii au trecut și Maria Vasilescu a început să îmbătrânească, să se îmbolnăvească. Ba o durea spatele, ba i se răsuceau picioarele, ba mâinile obosite îi înțepeneau, ba tensiunea îi sărea peste limite. A început treptat să renunțe la animale, a lăsat doar câteva straturi în grădină, iar pe restul terenului le-a permis vecinilor să planteze cartofi. Fiul Valeriu venea tot mai rar în vizită. Iar Zinaida nici nu mai venea deloc, căci nu mai avea ce să ia de la mama de la țară.
Când tantei Maria i-a scăzut brusc vederea, s-a speriat. L-a sunat pe fiu să o ducă la doctorii din oraș. A venit Valeriu și a luat-o pe mama. Zinaida nu prea s-a bucurat să o vadă pe soacră, dar nu a arătat-o. A invitat-o să se refacă după drum, a hrănit-o. Valeriu i-a sugerat mamei să facă un control complet. Au petrecut toată ziua la policlinică, apoi au făcut o oprire la farmacie pentru medicamente…
Era prea târziu să se întoarcă la sat. Nora, aflând că tanti Maria va rămâne peste noapte, și-a arătat dezamăgirea. S-a dus în bucătărie să pregătească cina și a trântit vasele într-un mod care mai să spargă timpanele. În acel moment, o vecină în vârstă a trecut pe acolo. Văzând musafira, s-a bucurat:
– Maria Vasilescu! De când nu v-am mai văzut pe aici. Stați mult în vizită? Plecați deja mâine? Haideți la mine, să bem un ceai, să stăm ca pe vremuri.
După ce a însoțit mama la vecina, Valeriu a intrat în bucătărie la soția lui.
– Gătești ceva, Zina? Cât mama nu e, aș vrea să vorbim.
– Ei? – după voce se vedea că Zinaida nu era deloc încântată de acea discuție.
– Mama e destul de slăbită, – începu soțul cu sfială, – Am fost la spital, i-au găsit o mulțime de boli. Spune că picioarele o dor așa tare, că de-abia mai umblă.
– Păi nu mai e tinerică, să alerge! Ce vrei? E bătrânețe.
– Așa e, – sări Valeriu bucuros, – Avem un apartament cu trei camere. Sanda și soțul ei locuiesc la Chișinău, greu să revină aici. De ce…
– Așteaptă, ce vrei să spui? – Zina a încetat să mai taie morcovii, – Vrei s-o aduci aici? Ai înnebunit? Avem trei camere, știu. Dar nu e azil de bătrâni, Valeriu.
– De altfel, câteva camere din apartamentul nostru sunt făcute din banii mamei pe cireșele și căpșunele pe care ea le vindea vară de vară, – a observat Valeriu cu amărăciune.
– Mă mai reproșezi cu asta? – s-a înfuriat soția, – Mama ta nu ajuta străinii, ci propriul fiu și nepoată.
– Ești o femeie nemiloasă, Zina, – a oftat soțul cu tristețe, – Mă gândeam să o luăm pe mama ici, să trăim bine. Are o casă solidă, de veacuri bună. Am putea schimba mașina, pleca în vacanță în Grecia…
– Să se înece cu casa ei! – a strigat Zinaida, – Mergem o săptămână peste hotare, și apoi eu ani de zile să-i car oalele? Ai găsit pe cine să înrobești?
– Ce spui, femeie nebună? – a sărit Valeriu, văzând-o deodată pe Maria Vasilescu în prag.
Bucătăria a devenit deodată tăcută, de parcă toți ar fi surzit.
– Mamă, de când stai acolo? – a întrebat fiul cu o voce plângăcioasă.
– Abia am intrat, – i-a zâmbit mama blând, – Îmi iau ochelarii, ne uitam la un album cu Cătălina. Ah, am uitat să vă anunț, dragul meu. Peste o lună mă mut la azilul de bătrâni, să mă ajuți cu lucrurile, bine?
Valeriu nu a putut să scoată niciun cuvânt. Însă cealaltă jumătate a lui a început să se agite:
– Desigur, vă ajută. Vin și eu. Mutăm tot ce trebuie. Așa e mai bine. E mai vesel să trăiești cu semenii de aceeași vârstă, decât singur.
… Azilul de bătrâni din raion, unde fiul grijuliu și soția au adus-o pe Maria Vasilescu, i-a lăsat lui Valeriu sentimente amestecate. Personalul era minunat, directorul – un om blând, sufletist. Din prima se vedea că bătrânii aici sunt tratați cu grijă și căldură. Însă, clădirea “azilului” necesita de mult o renovare, linoleumul din coridoare era plin de găuri, curgea aer rece prin ferestre, iar în camera de relaxare, în afară de un televizor stricat și niște scaune vechi, nu era nimic altceva.
Camera Mariei Vasilescu s-a dovedit a fi mică, umedă. Patul era slăbit, scaunele riscau să se rupă. Dar mama nu a arătat nicio clipă că ar fi deranjată de condiții.
– Nu-i nimic mamă, – a spus Valeriu răsfățat, – Îți fac aici o renovare ca toți să ne invidieze. Abia aștept să înceapă concediul să vin. Acum să nu te plictisești, venim curând în vizită. Așteaptă-ne.
Valeriu a uitat de promisiune timp de jumătate de an până când Zinaida i-a amintit că trebuie să decidă ceva cu casa părintească. Acum e vară, cel mai bun moment de vânzare.
… Directorul nu i-a învinovățit în niciun fel pe rarii vizitatori. Vorbea cu multă căldură despre Maria Vasilescu.
– Înainte să urcați la etajul doi, mergeți în camera de recreere. Poate bunica voastră este acolo cu prietenele, se uită la televizor. Haideți, vă conduc eu.
În acea cameră, mama nu era. Uitându-se în jur, Zinaida aproape a fluierat de uimire.
– Uau! Cât de frumos a devenit aici. Canapele noi, scaune, televizor cât tot peretele. Flori peste tot. Ce frumos! A costat mult renovarea asta?
– Mulțumită mamei voastre, – a zâmbit directorul.
– Mamei? – Valeriu a clătinat din cap, – Dar ce treabă are aici?
– Păi toată această frumusețe e cumpărată din banii ei.
– De unde avea bunica așa bani? – a râs Zinaida, apoi dintr-o dată s-a făcut albă la față, – Valeriu?! A vândut oare casa?
… Maria Vasilescu privea liniștită la rudele furioase, care o copleșeau de reproșuri și o acuzau de egoism.
– Dar de ce v-ați alarmat așa? Doar n-am vândut casa voastră, ci pe a mea. Am dreptul. Mă simt bine aici, e cald și vesel. Am vrut doar să ofer ceva bun oamenilor buni.
Tanti Maria a privit cu șiretenie la Zinaida, care s-a înroșit de furie.
– Este mai bine să vând casa și să bucur pe alții, decât să mă înec cu ea, nu-i așa, Zina?
Zina a coborât privirea și a ieșit ca vântul afară. Nimic nu mai putea fi schimbat…
