„FĂRĂ TINE NU POT SĂ TRĂIESC.”
— Urăsc! — singurul gând care-i răsuna în minte Anișoarei era un șuvoi ascuțit. — Urăsc! Pe mine însumi!
Fugea pe trotuar, orbăcită de lacrimi și ploaie. Apa nu doar că inunda străzile — pătrundea în sufletul ei, impunându-și legile. Ploaia îi șoptea că trebuie să treacă pănă-n urmă peste iluzii, să se ridice din greșeli, să meargă mai departe. Oare nu cumva toate femeile simt același junghi când viața le sfâșie inima? Dar poate, după cea mai cumplită furtună, soarele tot răsare. Răul nu poate ținea veșnic, nu-i așa?
Ploaia încerca să-i vorbească, dar Anișoara își închidea ochii. Atunci, ca un bărbat hotărât, ea luă decizia în locul ei. Despre asta, însă, mai târziu.
— Am udat pantofii! Așa mi-e mie drept! — se mustra ea, clătinându-și umbrela.
— Măcar voi bea un ceai cald acasă. Nu mai am nicio grabă… — Un mieunat subțire o opri.
Sub tufișul de lângă blocul ei, un pisoi mic și pătat se strângea de frig. Altădată, ar fi trecut pe lângă el — dar nu acum.
— Vino, bietul tău! Suntem amândoi singuri — îl cuprinse în brațe, simțindu-i inima bătând ca un ceas.
— Vă prezint noul nostru contabil — zise directorul firmei, deschizând ușa biroului.
Anișoara îi întâlni privirea imediat. Ochii lui — gri, ca ai pisoiului — o înțepau fără cuvinte. Nu-i văzu culoarea, forma sau adâncimea, ci se pierdu în ei. Simți că plutește pe un râu cu valuri repezi, fără vâsle. Buzele i se uscară.
— Bună ziua! Sunt Anișoara Popescu — șopti ea.
— Dragoș Munteanu. Absolvent al Academiei Militare — răspunse el.
Vocea lui o făcu să tresară. Un glas cald, care-i mângâia obraji, pătrunzând până în inimă. Când vorbea, zâmbetul îi dansa pe buze, deși se certa cu sine însăși:
— Mă port ca o adolescentă! — se mustra, cu obrajii în flăcări.
Azi, însă, Anișoara predase cererea de demisie. Strânsese hârtiile și plecase fără să se uite înapoi. Pentru totdeauna.
— Doamne, ce ochi! — se gândi Dragoș intrând în birou. Nu vedea decât ochii ei — mari, calzi, ca două raze de lumină. În încăpere erau doar ei doi.
Zilele treceau. Când mâinile li se atingeau accidental, parcă le trecea curent prin degete. Anișoara își retrăgea mâna, teamă de focul ce-o cuprindea. Dragoș observă și se feri să o jenească, dar trupul lui tânjea după atingerea ei.
Odată, atingând mouse-ul, degetul lui atinse mâna ei. Tresări, aproape să țipe.
— Sper că n-a observat — se rugă el în sinea lui.
Erau oglinzi unul altuia: gânduri, gesturi, dorințe. Știa ce va spune el înainte să deschidă gura. Simțea privirea lui chiar și când o întorcea spre monitor. Știa când sună el, înainte să sune telefonul.
Trei ani. Dragoș nu făcu primul pas. Anișoara aștepta.
— Dacă nu merge? Dacă totul se sfârșește în durere? — se întreba el.
În vreme ce hrănea pisoiul, Anișoara privea ploaia prin geam. Seara, îmbrăcată în halatul ei roz, mângâind animalul mulțumit, adormi pe canapea.
Un sunet la ușă o trezi. Știa cine era.
— Anișoara, știu că ești acasă! Deschide! — glasul lui Dragoș tremura.
Îl văzu ud leoarcă, ținând un buchet de crini albi.
— Nu ești singură? Mă primești în companie? — zise el, nervos.
— Nu pot să trăiesc fără tine! De ce ai plecat? Știu că și tu suferi. Nu mai suntem copii. Vreau să-ți ating nu doar talia, ci și gândurile. Iartă-mă că am tăcut atâta — ochii lui spuneau tot restul.
Mâinile li se împletiră. Ce va fi mai departe?
Cred că va fi bine. După furtună, mereu răsare soare. Poate ar trebui să mulțumim ploii care i-a unit?
